Capitolul 5, Relaţia lui Dumnezeu cu individul

   
   Paragraph Numbers: On | Off
Versiune pentru tipărire Versiune pentru tipărire

Cartea Urantia

Capitolul 5

Relaţia lui Dumnezeu cu individul

5:0.1 (62.1) DACĂ mintea finită a omului nu este în stare să înţeleagă cum poate coborî un Dumnezeu atât de mare şi maiestuos ca Tatăl Universal din lăcaşul său etern de perfecţiune infinită pentru a fraterniza cu creatura umană individuală, trebuie atunci ca intelectul finit să îşi întemeieze asigurarea sa de comuniune divină pe adevărul faptului că se află un fragment real al Dumnezeului viu în intelectul oricărui muritor de pe Urantia înzestrat cu o minte normală şi cu o conştiinţă morală. Ajustorii Gândirii interiori sunt o fracţiune a Deităţii eterne a Tatălui Paradisiac. Când sufletul uman contemplă această prezenţă de realitate spirituală, omul nu are nevoie să meargă dincolo de propria sa experienţă interioară pentru a-l găsi pe Dumnezeu şi a se strădui să intre în comuniune cu el.

5:0.2 (62.2) Dumnezeu a distribuit infinitatea naturii sale eterne în toate realităţile existenţiale ale celor şase coordonaţi absoluţi ai săi, însă, în orice moment, el poate stabili un contact personal cu orice parte, cu orice fază şi cu orice fel de creaţie, prin intermediul fragmentelor sale prepersonale. Dumnezeul etern şi-a rezervat de asemenea prerogativele de a conferi personalitate divinilor Creatori şi creaturilor vii ale universului de universuri, în timp ce şi-a rezervat mai departe prerogativele de a menţine un contact direct şi patern cu toate aceste fiinţe personale prin intermediul circuitului personalităţii.

1. Calea către Dumnezeu

5:1.1 (62.3) Incapacitatea creaturilor finite de a se apropia de Tatăl infinit nu este inerentă unei îndepărtări a Tatălui, ci caracterului finit şi limitărilor materiale ale fiinţelor create. Imensitatea deosebirii spirituale dintre cea mai înaltă personalitate de existenţă universală şi grupurile inferioare de inteligenţe create este de neconceput. Dacă ar fi posibil ca aceste inteligenţe de ordin inferior să fie transportate instantaneu în prezenţa Tatălui însuşi, ele nu ar şti că se află acolo. Acolo ar fi la fel de inconştiente de prezenţa Tatălui Universal ca şi în situaţia lor prezentă. Stă un drum foarte lung înaintea oamenilor muritori, până ca ei să poată cere cu temei, şi cu şanse de reuşită, un bilet de liberă trecere în prezenţa Tatălui Universal din Paradis. Din punct de vedere spiritual, trebuie ca un om să fi fost ridicat şi metamorfozat de numeroase ori înainte de a putea atinge un nivel care îi va da viziunea spirituală susceptibilă să îl facă să vadă chiar şi numai un singur spirit din cele Şapte Spirite Maestru.

5:1.2 (62.4) Tatăl nostru nu se ascunde, el nu trăieşte într-o retragere arbitrară. El a mobilizat resursele înţelepciunii divine într-un efort nesfârşit de a se revela copiilor domeniilor sale universale. O măreţie infinită şi o generozitate inexprimabilă împreunate cu maiestatea iubirii sale sunt ceea ce îl face să năzuiască la asocierea cu el a fiecărei creaturi în stare să îl înţeleagă, să îl iubească, sau să se apropie de el. Prin urmare, limitările care vă sunt inerente, inseparabile de personalitatea voastră finită şi de existenţa voastră materială, sunt cele care determină timpul, locul şi circumstanţele în care veţi putea să atingeţi ţelul călătoriei de ascensiune a muritorilor şi să staţi în prezenţa Tatălui, în centrul tuturor lucrurilor.

5:1.3 (63.1) Cu toate că, pentru a vă apropia de prezenţa Tatălui Paradis, trebuie să atingeţi nivelele finite cele mai înalte ale progresului în spirit, ar trebui să vă bucuraţi la recunoaşterea posibilităţii mereu prezente de a intra într-o comuniune imediată cu spiritul dăruit al Tatălui, care este atât de intim asociat cu sufletul vostru interior şi cu eul vostru în curs de spiritualizare.

5:1.4 (63.2) Muritorii tărâmurilor timpului şi spaţiului se pot deosebi foarte mult în aptitudinile inerente şi în înzestrarea intelectuală, pot beneficia de medii excepţional de favorabile promovării sociale şi progresului moral sau, dimpotrivă, pot suferi de o absenţă aproape completă de ajutor uman pentru cultură şi pentru un aşa-zis progres în artele civilizaţiei. Însă posibilităţile de progres spiritual în cariera de ascensiune sunt egale pentru toţi. Se ating nivele tot mai înalte de clarviziune spirituală şi de semnificaţie cosmică într-un mod cu totul independent de inegalităţile socio-morale din mediile materiale diversificate ale lumilor evolutive.

5:1.5 (63.3) Oricare ar fi diferenţele dintre muritorii de pe Urantia în şansele şi înzestrările lor intelectuale, sociale, economice, şi chiar morale, nu uitaţi că înzestrarea lor spirituală este uniformă şi unică. Cu toţii se bucură de aceeaşi prezenţă divină a darului venit de la Tată şi toţi sunt deopotrivă de privilegiaţi de a putea căuta o comuniune personală intimă cu acest spirit interior de origine divină. Toţi sunt egali în putinţa de a alege să accepte îndrumarea spirituală uniformă a acestor Veghetori de Mister.

5:1.6 (63.4) Dacă pe plan spiritual omul muritor este motivat din toată inima şi se consacră fără rezerve facerii voii Tatălui, atunci, de vreme ce este atât de categoric şi de efectiv înzestrat din punct de vedere spiritual cu un Ajustor divin interior, în experienţa acestui individ nu se poate să nu se materializeze conştiinţa sublimă a cunoaşterii de Dumnezeu şi încredinţarea celestă de supravieţuire pentru a-l putea găsi pe Dumnezeu făcând experienţa progresivă de a deveni tot mai asemănător cu el.

5:1.7 (63.5) Pe plan spiritual omul este locuit de un Ajustor al Gândirii care supravieţuieşte. Dacă o astfel de minte umană este motivată sincer şi spiritual, dacă acest suflet uman doreşte să-l cunoască pe Dumnezeu şi să devină asemenea lui, să vrea în mod cinstit să facă voia Tatălui, atunci nici o influenţă negativă de frustrare, nici o putere pozitivă de interferenţă posibilă nu ar putea împiedica acest suflet motivat prin putere divină de la ascensiunea în siguranţă până la porţile Paradisului.

5:1.8 (63.6) Tatăl doreşte ca toate creaturile sale să fie în comuniune personală cu el. Există, în Paradis, un loc pentru a-i primi pe toţi cei care au un statut de supravieţuire şi o natură spirituală care face posibilă o asemenea împlinire. De aceea, în filozofia voastră trebuie să se înscrie, odată pentru totdeauna, afirmaţiile următoare: pentru fiecare dintre voi şi pentru noi toţi, Dumnezeu este abordabil, Tatăl este accesibil, calea este deschisă. Forţele iubirii divine, precum şi căile şi mijloacele administrării divine sunt toate împletite într-un efort pentru a ajuta, în toate universurile, orice inteligenţă care este demnă să se ridice până în prezenţa Tatălui Universal din Paradis.

5:1.9 (63.7) Prezenţa şi personalitatea Infinitului nu îşi pierd realitatea doar pentru că este necesar un timp considerabil pentru a-l atinge pe Dumnezeu. Ascensiunea voastră face parte din circuitul celor şapte suprauniversuri. Cu toate că îi faceţi înconjurul de nenumărate ori, voi puteţi să vă aşteptaţi, în spirit şi în statut, să circulaţi întotdeauna către interior. Puteţi conta pe faptul că veţi fi transferaţi, din sferă în sferă, de la circuitele exterioare mereu mai aproape de centrul interior. Nu vă îndoiţi de faptul că, într-o zi, vă veţi găsi în prezenţa divină şi centrală a lui Dumnezeu şi îl veţi vedea (la figurat vorbind) faţă în faţă. Este vorba efectiv de atingerea nivelelor spirituale actuale, şi aceste nivele îi sunt accesibile oricărei fiinţe care a fost locuită de un Veghetor de Mister, şi care a efectuat ulterior fuziunea sa eternă cu acest Ajustor al Gândirii.

5:1.10 (64.1) Dumnezeu nu locuieşte într-o ascunzătoare spirituală, însă prea multe din creaturile sale s-au ascuns în negura propriilor lor decizii încăpăţânate. Deocamdată ele s-au separaat de comuniunea cu spiritul său şi cu spiritul Fiului său prin a fi ales propriile lor căi strâmbe şi prin a se fi lăsat antrenate de indulgenţa minţii lor intolerante şi a naturii lor nespirituale.

5:1.11 (64.2) Omul muritor se poate apropia de Dumnezeu şi poate renunţa în repetate rânduri să facă voia divină, şi aceasta atât timp cât el păstrează puterea de a alege. Pierderea sa finală nu este decisă până ce el n-a pierdut puterea de a alege voia Tatălui. Tatăl nu îşi închide niciodată inima la nevoile şi la cerinţele copiilor săi. Numai că vlăstarele lui îşi închide inima pentru totdeauna la puterea de atracţie a Tatălui atunci când ele pierd final şi definitiv dorinţa de a face voia lui divină - care este aceea de a-l cunoaşte şi de a-i fi asemenea. Paralel, destinul etern al omului este asigurat atunci când fuziunea sa cu Ajustorul proclamă universului că acest ascender a realizat alegerea finală şi irevocabilă de a trăi voinţa lui Dumnezeu.

5:1.12 (64.3) Marele Dumnezeu stabileşte un contact direct cu omul muritor, dându-i din sinea sa infinită, eternă şi incomprehensibilă o fracţiune care va trăi şi locui în el. Dumnezeu s-a angajat în aventura eternă odată cu omul. Dacă vă conformaţi îndrumărilor forţelor spirituale din voi, şi celor din preajma voastră, nu aveţi cum să nu atingeţi înaltul destin pe care un Dumnezeu iubitor l-a instaurat ca ţel universal pentru creaturile care se ridică în lumile evolutive ale spaţiului.

2. Prezenţa lui Dumnezeu

5:2.1 (64.4) Prezenţa fizică a Infinitului este realitatea universului material. Prezenţa în minte a Deităţii trebuie să se determine după profunzimea experienţei intelectuale a individului şi după nivelul evolutiv al personalităţii. Cât despre prezenţa spirituală a Divinităţii, este absolut necesar ca ea să fie diferenţială în univers. Ea este determinată de capacitatea spirituală de receptivitate şi de gradul în care voinţa creaturii este consacrată facerii voii divine.

5:2.2 (64.5) Dumnezeu trăieşte în fiecare dintre fiii săi născuţi din spirit. Fiii Paradisului au întotdeauna acces la prezenţa lui Dumnezeu, „la dreapta Tatălui”, şi toate personalităţile sale create pot ajunge „la pieptul Tatălui”. Aceasta se referă la circuitul personalităţii, indiferent de timpul, de locul, şi de modul în care este contactată, însă poate fi vorba şi de un contact conştient şi personal şi de o comuniune cu Tatăl Universal, fie în lăcaşul său central, fie într-un alt loc desemnat, cum ar fi una din cele şapte sfere sacre ale Paradisului.

5:2.3 (64.6) Cu toate acestea, prezenţa divină nu se poate descoperi nicăieri în natură, nici chiar în viaţa muritorilor cunoscători de Dumnezeu, cu aceeaşi plenitudine şi cu aceeaşi certitudine ca în comuniunea pe care o încercaţi cu Veghetorul lăuntric de Mister, Ajustorul Gândirii din Paradis. Ce greşeală să visezi la un Dumnezeu îndepărtat în ceruri când spiritul Tatălui Universal trăieşte în propria voastră minte!

5:2.4 (64.7) Graţie acestui fragment de Dumnezeu care locuieşte în voi, şi pe măsură ce înaintaţi în armonia voastră cu îndrumările spirituale ale Ajustorului, se face că voi puteţi spera tot mai mult să distingeţi prezenţa şi puterea transformatoare ale unor alte influenţe spirituale care vă înconjoară şi vin peste voi, fără a funcţiona ca parte integrantă din voi înşivă. Faptul că din punct de vedere intelectual nu sunteţi conştienţi de un contact strâns şi intim cu Ajustorul interior nu contrazice câtuşi de puţin o experienţă atât de elevată. Proba fraternităţii cu Ajustorul divin constă în întregime în natura şi în extinderea roadelor spiritului care produc experienţa vieţii credinciosului individual. „Îi veţi cunoaşte după roadele lor”.

5:2.5 (65.1) Pentru mintea materială sărăcăcios spiritualizată a omului muritor, este extrem de dificil să atingă prin experienţă o conştiinţă notabilă a activităţilor spirituale a entităţilor divine cum ar fi Ajustorii din Paradis. Pe măsură ce sufletul creat împreună de minte şi Ajustor îşi afirmă progresiv existenţa, se produce o nouă fază de conştiinţă de suflet capabilă să resimtă prin experienţă prezenţa Monitorilor de Mister şi să recunoască directivele lor spirituale şi celelalte activităţi supramateriale ale lor.

5:2.6 (65.2) Întreaga experienţă a comuniunii cu un Ajustor implică un statut moral, nişte mobiluri mentale şi o experienţă spirituală. Realizarea de sine a unei astfel de împliniri este limitată în principal, chiar dacă nu exclusiv, la domeniul conştiinţei sufletului. Însă dovezile se produc din abundenţă prin manifestările roadelor spiritului în viaţa tuturor celor care iau astfel contact cu spiritul interior.

3. Adevărata slăvire

5:3.1 (65.3) Din punct de vedere universal, Deităţile Paradisului sunt ca una singură, însă în relaţiile lor cu fiinţe ca acelea care locuiesc pe Urantia ele sunt totodată trei persoane distincte şi separate. Există o diferenţă între Divinităţi din punctul de vedere al chemărilor personale, al comuniunii şi al altor relaţii intime. În sensul cel mai elevat, noi îl slăvim pe Tatăl Universal şi numai pe el. Este adevărat că îl putem slăvi şi îl slăvim efectiv pe Tată aşa cum se manifestă el în Fiii săi Creatori, însă Tatăl este, direct sau indirect, cel care este slăvit şi venerat.

5:3.2 (65.4) Rugăminţile de tot felul ţin de domeniul Fiului Etern şi organizaţiei spirituale a Fiului. Rugăciunile, toate comunicările formale, totul, în afară de adorarea şi de venerarea Tatălui Universal, sunt treburi care sunt de competenţa unui univers local. În general, ele nu depăşesc limitele jurisdicţionale ale unui Fiu Creator. Dar venerarea este cu siguranţă încircuitată şi transmisă persoanei Creatorului prin funcţionarea circuitului personalităţii Tatălui. Credem, printre altele, că această înregistrare a omagiului unei creaturi locuite de un Ajustor este înlesnită de prezenţa Tatălui în spirit. Există o imensă sumă de dovezi pentru a demonstra această credinţă. Ştiu că toate ordinele de fragmente ale Tatălui sunt împuternicite să înregistreze în mod valabil, în prezenţa Tatălui Universal, slăvirea de bună credinţă a supuşilor lor. Fără îndoială, Ajustorii se folosesc şi de canale prepersonale directe de comunicare cu Dumnezeu. Ei sunt capabili totodată să utilizeze circuitele de gravitaţie spirituală ale Fiului Etern.

5:3.3 (65.5) Slăvirea îşi este de ajuns sieşi. Rugăciunea încorporează un element de interes pentru sine sau pentru o altă făptură. Aceasta este marea diferenţă între slăvire şi rugăciune. Adevărata slăvire nu comportă absolut nici o cerere pentru sine, nici vreun alt element de interes personal. Noi îl venerăm pur şi simplu pe Dumnezeu datorită concepţiei noastre despre ceea ce este el. Venerarea nu cere nimic şi nu speră nimic pentru cel care venerează. Noi nu venerăm Tatăl pentru că am putea să ne alegem cu ceva din această veneraţie. Noi îi arătăm această devoţiune şi ne angajăm în această adorare printr-o reacţie naturală şi spontană, recunoscând personalitatea incomparabilă a Tatălui, şi datorită naturii sale demne de a fi iubită şi a atributelor sale adorabile.

5:3.4 (65.6) În clipa când se introduce în adorare un element de interes personal, devoţiunea trece de la adorare la rugăciune, şi ar fi mai indicat să i se adreseze persoanei Fiului Etern sau a Fiului Creator. Însă, în practica experienţei religioase, nu există nici un motiv pentru a nu adresa rugăciunea lui Dumnezeu Tatăl ca parte a unei adorări sincere.

5:3.5 (66.1) Atunci când vă ocupaţi de problemele practice ale vieţii voastre de zi cu zi, voi sunteţi în mâinile personalităţilor spirituale care îşi au originea în a Treia Sursă Centru; voi cooperaţi cu agenţii Autorului Comun. Şi aşa că voi îl slăviţi pe Dumnezeu; vă rugaţi la Fiu şi intraţi în comuniune cu el; şi vă ocupaţi de detaliile şederii pământeşti în legătură cu inteligenţele Spiritului Infinit care acţionează asupra lumii voastre şi în întregul vostru univers.

5:3.6 (66.2) Fiii Creatori sau Suverani care dirijează destinele universurilor locale ţin loc atât Tatălui Universal, cât şi Fiului Etern al Paradisului. Aceşti Fii ai Universului primesc în numele Tatălui adoraţia de slăvire şi îşi pleacă urechea la cererile supuşilor lor solicitanţi de la un capăt la altul al creaţiilor lor respective. În practică, şi în toate privinţele, un Fiu Mihail este Dumnezeu pentru copiii universului său local. El este personalizarea Tatălui Universal şi a Fiului Etern în universul local. Spiritul Infinit menţine un contact personal cu copiii acestor tărâmuri prin Spiritele Universului, asociaţii administrativi şi creativi ai Fiilor Creatori din Paradis.

5:3.7 (66.3) Adorarea sinceră implică mobilizarea tuturor puterilor personalităţii umane sub dominaţia sufletului în evoluţie, şi subordonarea lor îndrumărilor divine ale Ajustorului Gândirii asociat. Mintea supusă limitărilor materiale nu poate niciodată deveni suprem conştientă de semnificaţia reală a unei adevărate adorări. Realizarea de către om a realităţii experienţei adorării este determinată mai ales de nivelul de dezvoltare al sufletului său muritor în evoluţie. Creşterea spirituală a sufletului are loc întru totul independent de conştiinţa intelectuală de sine.

5:3.8 (66.4) Experienţa adorării constă în încercarea sublimă a Ajustorului asociat de a comunica Tatălui Divin dorinţele inexprimabile şi aspiraţiile de nespus ale sufletului uman, creat în comun de mintea umană care îl caută pe Dumnezeu şi de Ajustorul nemuritor care îl revelează pe Dumnezeu. Adorarea este, prin urmare, acţiunea de consimţire a minţii materiale la încercarea sinelui său care spiritualizează, sub îndrumarea spiritului asociat, de a comunica cu Dumnezeu în calitate de fiu al Tatălui Universal prin credinţă. Mintea muritoare consimte să venereze; sufletul muritor năzuieşte să venereze şi începe să preia iniţiativa; prezenţa Ajustorului divin dirijează această venerare spre folosul minţii muritoare şi al sufletului nemuritor în evoluţie. În ultimă analiză, adevărata venerare devine o experienţă realizată pe patru nivele cosmice: intelectual, morontial, spiritual şi personal. Ea reprezintă conştiinţa minţii, a sufletului şi a spiritului şi unificarea lor în personalitate.

4. Dumnezeu în religie

5:4.1 (66.5) Moralitatea religiilor evolutive mână pe oameni înainte în căutarea lui Dumnezeu prin putere motivaţională a fricii. Religiile revelaţiei îmbie pe oameni să caute un Dumnezeu al iubirii datorită faptului că ei încearcă năzuinţa de a deveni asemenea lui. Însă religia nu este doar un sentiment pasiv de „dependenţă absolută” şi de „certitudine a supravieţuirii”. Este o experienţă vie şi dinamică a atingerii divinităţii întemeiată pe slujirea omenirii.

5:4.2 (66.6) Marele serviciu imediat al religiei autentice constă în stabilirea unei unităţi permanente în experienţă umană, o pace durabilă şi o încredinţare profundă. La oamenii primitivi, chiar şi politeismul este o unificare relativă a conceptului în evoluţie al Deităţii. Politeismul este monoteismul în formare. Mai devreme sau mai târziu, Dumnezeu este destinat să fie înţeles ca fiind realitatea valorilor, substanţa semnificaţiilor şi viaţa adevărului.

5:4.3 (67.1) Dumnezeu nu este doar cel care determină destinul, el este destinaţia eternă a omului. Toate activităţile umane nereligioase încearcă să aplece universul către denaturanta servire de sine. Indivizii cu adevărat religioşi caută să-şi identifice sinele cu universul şi să dedice apoi activităţile acestui sine unificat servirii familiei universale a semenilor lor, umani şi supraumani.

5:4.4 (67.2) Domeniile filozofiei şi artei se interpun între activităţile religioase şi nereligioase ale sinelui uman. Prin artă şi filozofie, gânditorii materialişti sunt atraşi către contemplarea realităţilor spirituale şi a valorilor universale de semnificaţii eterne.

5:4.5 (67.3) Toate religiile propovăduiesc slăvirea Deităţii şi vreo doctrină de salvare umană. Religia budistă promite salvarea de suferinţă, pacea veşnică. Religia iudaică promite salvarea de greutăţi, prosperitatea bazată pe justeţe. Religia greacă promitea salvarea de disarmonie şi de urâţenie şi realizarea frumuseţii. Creştinismul promite salvarea de păcat, sfinţenia. Mahomedanismul promite eliberarea de stricteţea normelor morale ale iudaismului şi ale creştinismului. Religia lui Isus este salvarea de sine, izbăvirea de relele care decurg din izolarea creaturii în timp şi în eternitate.

5:4.6 (67.4) Evreii îşi bazau religia pe bunătate, grecii şi-o fundamentau pe frumuseţe, şi ambele religii căutau adevărul. Isus a revelat un Dumnezeu al iubirii, şi iubirea înglobează în întregime adevărul, frumuseţea şi bunătatea.

5:4.7 (67.5) Zoroastrienii aveau o religie a moralei, hinduşii o religie a metafizicii, confucianiştii o religie a eticii. Isus a trăit o religie a servirii. Toate aceste religii sunt de valoare prin aceea că sunt apropieri valabile de religia lui Isus. Religia este destinată să devină realitatea unificării spirituale a tot ceea ce este bun, frumos şi adevărat în experienţa umană.

5:4.8 (67.6) Religia greacă avea o lozincă universală: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Centrul învăţăturii evreilor era „Cunoaşteţi-l pe Dumnezeul vostru”. Creştinii predică o evanghelie îndreptată spre „Cunoaşterea Domnului Isus Christos.” Isus a proclamat vestea cea bună „Cunoaşteţi-l pe Dumnezeu şi cunoaşteţi-vă pe voi înşivă ca Fii ai lui Dumnezeu.” Aceste concepte diferite asupra scopului religiei determină atitudinea unui individ în diverse situaţii ale vieţii sale şi lasă să întrevadă profunzimea veneraţiei sale şi natura obiceiurilor sale personale de rugăciune. Putem determina statutul spiritual al oricărei religii după natura rugăciunilor ei.

5:4.9 (67.7) Conceptul unui Dumnezeu semiuman şi gelos este o tranziţie inevitabilă de la politeism la monoteismul sublim. Cel mai înalt nivel al unei religii pur evolutive este atins într-un antropomorfism exaltat. Conceptul antropomorfismului a fost înălţat de creştinism de la idealul uman până la conceptul transcendent şi divin al persoanei lui Cristos glorificat. Este antropomorfismul cel mai înalt pe care oamenii îl vor putea concepe vreodată.

5:4.10 (67.8) Conceptul creştin de Dumnezeu tinde să combine trei învăţături separate:

5:4.11 (67.9) 1. Conceptul ebraic- Dumnezeu ca apărător a valorilor morale, un Dumnezeu al dreptăţii.

5:4.12 (67.10) 2. Conceptul grec- Dumnezeu ca unificator, un Dumnezeu al înţelepciunii.

5:4.13 (68.1) 3. Conceptul lui Isus- Dumnezeu ca un prieten viu, un Tată iubitor, prezenţa divină.

5:4.14 (68.2) Este deci evident că teologia compozită creştină întâmpină mari dificultăţi în atingerea coerenţei. Aceste dificultăţi sunt încă agravate datorită faptului că doctrinele creştinismului primitiv erau în general fondate pe experienţa religioasă a trei persoane diferite, Filon din Alexandria, Isus din Nazaret şi Paul din Tarse.

5:4.15 (68.3) Când studiaţi viaţa religioasă a lui Isus, vizualizaţi-o în mod pozitiv. Nu vă gândiţi prea mult la faptul că el era fără de păcat, ci gândiţi-vă mai degrabă la dreptatea sa, la servirea sa plină de iubire. Conceptul ebraic de Tată celest dădea la iveală o iubire pasivă. Isus a ridicat iubirea pasivă dezvăluită în conceptul ebraic de Tată ceresc la afecţiunea mai înaltă şi mult mai activă şi iubitoare a unui Dumnezeu pentru făpturile sale, Dumnezeu care este Tatăl tuturor indivizilor, chiar şi al răufăcătorilor.

5. Conştiinţa de Dumnezeu

5:5.1 (68.4) Originea moralităţii se găseşte în raţiunea conştiinţei de sine. Moralitatea este supraanimală, însă în întregime evolutivă. Evoluţia umană îmbrăţişează în desfăşurarea sa toate înzestrările antecedente dăruirii Ajustorilor şi revărsării Spiritului Adevărului. Atingând însă nivelele moralităţii, omul nu este scutit de luptele efective ale vieţii de muritor; mediul fizic în care trăieşte comportă lupta pentru existenţă; anturajul social necesită ajustări de etică; situaţiile morale cer ca el să facă alegeri în sferele cele mai înalte ale raţiunii, experienţa spirituală (realizarea lui Dumnezeu) cere ca el să-l găsească şi să se străduiască sincer să îi semene.

5:5.2 (68.5) Religia nu se bazează nici pe faptele ştiinţei, nici pe obligaţiile societăţii, nici pe ipotezele filozofiei, nici pe îndatoririle pe care le implică morala. Religia este un domeniu independent de răspuns al oamenilor la situaţiile vieţii, şi ea apare infailibil în toate stadiile de dezvoltare umane posterioare moralei. Religia poate impregna cele patru nivele ale realizării valorilor şi ale bucuriei fraternităţii universale: nivelul fizic sau material al autoconservării, nivelul social sau emoţional al fraternităţii, nivelul raţiunii morale sau a datoriei şi nivelul spiritual în care există conştiinţa comuniunii universale prin adorare divină.

5:5.3 (68.6) Savantul care caută faptele îl concepe pe Dumnezeu ca fiind Cauza Primă, un Dumnezeu al forţei. Artistul care exprimă emoţia îl vede pe Dumnezeu ca fiind idealul frumuseţii, un Dumnezeu al esteticii. Filosoful care raţionează înclină uneori să afirme principiul unui Dumnezeu al unităţii universale, adică Deitate Panteistă. Persoana religioasă încrezătoare crede într-un Dumnezeu care întreţine supravieţuirea, Tatăl din Ceruri, Dumnezeul iubirii.

5:5.4 (68.7) Conduita morală precede întotdeauna religia evolutivă, şi ea face parte chiar şi din religia revelată, însă nu este niciodată totalitatea experienţei religioase. Servirea socială este rezultatul gândirii morale şi al trăirii religioase. Moralitatea nu conduce biologic la nivele superioare ale experienţei religioase. Adorarea frumosului abstract nu este slăvirea lui Dumnezeu, nici exaltarea naturii, nici respectul pentru unitate nu sunt slăvirea lui Dumnezeu.

5:5.5 (68.8) Religia evolutivă este mama ştiinţei, a artei şi a filozofiei, care au ridicat omul la nivelul receptivităţii la religia revelată, inclusiv la dăruirea Ajustorilor şi la venirea Spiritului Adevărului. Tabloul evolutiv al existenţei umane începe şi se sfârşeşte cu religia, însă cu calităţi foarte diferite ale religiei, una evolutivă şi biologică, alta revelatoare şi periodică. Şi astfel, în timp ce religia este normală şi naturală pentru om, ea mai este şi opţională totodată. Omul nu trebuie să fie religios împotriva voii sale.

5:5.6 (69.1) Experienţa religioasă fiind esenţialmente spirituală nu poate fi pe deplin înţeleasă de mintea materială, de unde şi rolul teologiei, care este psihologia religiei. Doctrina esenţială a realizării de către om a lui Dumnezeu creează un paradox în înţelegerea finită. Îi este aproape imposibil logicii umane şi raţiunii finite să armonizeze conceptul imanenţei divine - un Dumnezeu lăuntric şi parte din fiecare individ, cu ideea transcendenţei lui Dumnezeu - dominaţia divină a universului universurilor. Aceste două concepte esenţiale ale Deităţii trebuie să fie unificate prin priceperea, prin credinţă, a conceptului de transcendenţă a unui Dumnezeu personal şi prin realizarea prezenţei interioare a unui fragment din acest Dumnezeu cu scopul de a justifica o adorare inteligentă şi a valida speranţa într-o supravieţuire personală. Dificultăţile şi paradoxurile religiei sunt inerente faptului că realităţile religiei depăşesc complet capacităţile de înţelegere intelectuală a muritorilor.

5:5.7 (69.2) Omul muritor extrage trei mari satisfacţii din experienţa sa religioasă, chiar şi în zilele trecerii sale temporale pe pământ.

5:5.8 (69.3) 1. Din punct de vedere intelectual, el dobândeşte satisfacţia unei conştiinţe umane mai bine unificate.

5:5.9 (69.4) 2. Din punct de vedere filosofic, el se bucură să-şi vadă justificate idealurile sale de valori morale.

5:5.10 (69.5) 3. Din punct de vedere spiritual, el se dezvoltă în experienţa de prietenie divină şi în satisfacţiile spirituale ale adevăratei adoraţii.

5:5.11 (69.6) Conştiinţa de Dumnezeu, aşa cum o încearcă muritorii în evoluţie ai tărâmurilor, trebuie să constea în trei factori variabili, trei nivele diferenţiale de realizare a realităţii. Există, mai întâi, conştiinţa mentală - înţelegerea ideii de Dumnezeu. Urmează apoi conştiinţa sufletului - realizarea idealului de Dumnezeu. La urmă, începe să răsară conştiinţa spiritului - realizarea realităţii spirituale a lui Dumnezeu. Prin unificarea acestor factori ai realizării divine, oricât de incompletă ar fi ea, personalitatea muritoare răspândeşte constant, peste toate nivelele conştiente, o realizare a personalităţii lui Dumnezeu. La muritorii care au atins Corpul Finalităţii, toate acestea vor conduce la timpul cuvenit la realizarea supremaţiei lui Dumnezeu şi vor putea după aceea să ducă la realizarea ultimităţii lui Dumnezeu, la o fază a supraconştiinţei absonite a Tatălui din Paradis.

5:5.12 (69.7) Experienţa conştienţei de Dumnezeu rămâne aceeaşi de la generaţie la generaţie. Însă cu fiecare epocă mai avansată în cunoaşterea umană, conceptul filosofic şi definiţiile teologice despre Dumnezeu trebuie să se schimbe. Cunoaşterea lui Dumnezeu sau conştiinţa religioasă este o realitate universală, însă, oricât de valabilă (reală) ar fi experienţa religioasă, ea trebuie să accepte a se supune unei critici inteligente şi unei interpretări filosofice rezonabile. Ea nu trebuie să caute să rămână un lucru izolat de totalitatea experienţei umane.

5:5.13 (69.8) Supravieţuirea eternă a personalităţii depinde în întregime de alegerea minţii muritoare, ale cărei decizii determină potenţialul de supravieţuire al sufletului nemuritor. Când mintea îl crede pe Dumnezeu, când sufletul îl cunoaşte pe Dumnezeu şi când, odată cu Ajustorul susţinător, toţi îl doresc pe Dumnezeu, atunci supravieţuirea este asigurată. Nici limitările intelectului, nici îngrădirea învăţământului, nici privarea de cultură, nici sărăcia stării sociale, nici chiar un standard moral inferior, care sunt rezultatul unei lipse nefericite a avantajelor educative, culturale şi sociale, nu pot infirma prezenţa spiritului divin în indivizii privaţi astfel de şansă şi dezavantajaţi din punct de vedere uman, însă credincioşi. Prezenţa lăuntrică a Veghetorului de Mister constituie începutul şi asigură posibilitatea potenţialului de creştere şi de supravieţuire al sufletului nemuritor.

5:5.14 (70.1) Aptitudinea părinţiilor muritori de a procrea nu se bazează pe situaţia lor educativă, culturală, socială sau economică. Uniunea factorilor parentali în condiţii naturale este întru totul suficientă pentru a sădi un vlăstar. O minte umană care discerne binele şi răul, care posedă capacitatea de a-l adora pe Dumnezeu, în uniune cu un Ajustor divin, reprezintă pentru un muritor tot ceea ce se cere pentru a declanşa şi favoriza producerea sufletului său nemuritor cu calităţile sale de supravieţuire, cu condiţia ca un atare individ înzestrat cu spirit să-l caute pe Dumnezeu, să dorească sincer să-i fie asemănător, şi să aleagă cu onestitate să facă voia Tatălui din ceruri.

6. Dumnezeul personalităţii

5:6.1 (70.2) Tatăl Universal este Dumnezeul personalităţilor. De la muritorii şi creaturile materiale cel mai umile, care se bucură de un statut de personalitate, până la cele mai înalte persoane având demnitatea de creator şi un statut divin, domeniul personalităţii universale îşi are centrul şi circumferinţa în Tatăl Universal. Dumnezeu Tatăl este distribuitorul şi păstrătorul fiecărei personalităţi. Iar Tatăl din Paradis este deopotrivă şi destinul acelor personalităţi finite care aleg cu toată inima să facă voia divină, care îl iubesc pe Dumnezeu şi năzuiesc să-i fie asemenea.

5:6.2 (70.3) Personalitatea este unul din misterele nepătrunse ale universului. Noi suntem capabili să formăm concepte adecvate asupra factorilor care intră în compunerea diverselor ordine şi nivele de personalitate, însă nu înţelegem pe deplin natura reală a personalităţii însăşi. Percepem cu claritate numeroşii factori care, odată puşi laolaltă, constituie vehiculul personalităţii umane, însă nu pricepem pe deplin natura şi semnificaţia acestei personalităţi finite.

5:6.3 (70.4) Personalitatea este potenţială în toate creaturile înzestrate cu o minte, de la minimul de conştiinţă de sine până la maximul de conştiinţă de Dumnezeu. Însă faptul singur al înzestrării cu o minte nu este personalitatea, după cum nici spiritul sau energia fizică nu sunt. Personalitatea este calitatea şi valoarea realităţii cosmice care este conferită exclusiv de Dumnezeu Tatăl acestor sisteme vii, în care energiile materiei, ale minţii şi ale spiritului sunt asociate şi coordonate. De asemenea, personalitatea nu este o înfăptuire progresivă. Personalitatea poate fi materială sau spirituală, însă ea există sau nu există. Altfel decât printr-un act direct al Tatălui din Paradis, ceea ce este altceva-decât-personal nu atinge niciodată nivelul personal.

5:6.4 (70.5) Atribuirea personalităţii este funcţiunea exclusivă a Tatălui Universal. El personalizează sistemele energetice vii, pe care le înzestrează cu atributele unei conştiinţe creative relative şi cu controlul prin liber arbitru al acestor atribute. Nici o personalitate nu este separată de Dumnezeu Tatăl şi nici una nu există decât pentru Dumnezeu Tatăl. Atributele fundamentale ale individualităţii umane, cum ar fi Ajustorul absolut, nucleul personalităţii umane, sunt conferite de Tatăl Universal acţionând în domeniul său exclusiv personal al serviciului cosmic.

5:6.5 (70.6) Ajustorii de statut prepersonal locuiesc în numeroase tipuri de creaturi muritoare. Ei asigură acestor fiinţe posibilitatea de a supravieţui morţii fizice şi de a se personaliza în calitate de creaturi morontiale cu potenţial pentru înfăptuirile ultime ale spiritului. Căci, atunci când mintea unei creaturi înzestrate cu personalitate este locuită de un fragment al spiritului Dumnezeului Etern, darul prepersonal al Tatălui personal, atunci acea personalitate finită posedă potenţialul divinului şi al eternului şi aspiră la un destin înrudit cu Ultimul, tinzând chiar către o realizare a Absolutului.

5:6.6 (71.1) Capacitatea de a atinge personalitatea divină este inerentă Ajustorului prepersonal; capacitatea de a atinge personalitate umană este potenţială în zestrea mentalului cosmic al fiinţei umane; însă personalitatea experienţială a omului muritor este observabilă ca realitate activă şi funcţională numai după ce vehiculul material al vieţii sale a fost atins de divinitatea eliberatoare a Tatălui Universal. Ea este atunci lansată pe mările experienţei ca o personalitate conştientă de sine şi (relativ) capabilă de a se determina şi de a se crea pe sine. Sinele material este cu adevărat personal fără nici o restricţie.

5:6.7 (71.2) Eul material posedă o personalitate şi o identitate, o identitate temporară. Ajustorul prepersonal al spiritului are de asemenea o identitate, o identitate eternă. Această personalitate materială şi această prepersonalitate spirituală sunt capabile să-şi unească atributele lor creatoare astfel încât să dea naştere identităţii supravieţuitoare a sufletului nemuritor.

5:6.8 (71.3) După ce a avut astfel grijă de creşterea sufletului nemuritor şi a eliberat sinele lăuntric al omului de lanţurile care îl făceau să depindă în mod absolut de cauze anterioare, Tatăl se ţine deoparte. Astfel, omul a fost eliberat de lanţurile legii cauzei şi a efectului, cel puţin în ceea ce priveşte destinul său etern, iar sufletul, sinele nemuritor, are ceea ce îi trebuie pentru a creşte; îi revine acum fiinţei umane însăşi să voiască sau să inhibeze crearea acestui sine supravieţuitor şi etern pe care are posibilitatea să-l aleagă. Nici o altă fiinţă, nici o forţă, nici un creator sau agent din vastul univers de universuri nu pot interfera, în nici o măsură, cu suveranitatea absolută a liberului arbitru uman care operează în domeniile opţiunii cu privire la destinul etern al personalităţii muritorului care alege. În ceea ce priveşte supravieţuirea eternă, Dumnezeu a hotărât suveranitatea voinţei materiale şi umane, şi această hotărâre este absolută.

5:6.9 (71.4) Dăruirea cu personalitate eliberează relativ creaturile de reacţia servilă la cauze anterioare, iar personalităţile tuturor acestor fiinţe morale, evolutive sau de altă natură, sunt centrate în personalitatea Tatălui Universal. Ele sunt totdeauna atrase înspre prezenţa sa din Paradis de către acea înrudirea de fiinţă care constituie vastul şi universalul cerc al familiei şi circuit fratern al Dumnezeului etern. Există o înrudire de spontaneitate divină în orice personalitate.

5:6.10 (71.5) Circuitul personalităţii universului universurilor îşi are centrul în persoana Tatălui Universal, iar Tatăl din Paradis este conştient personal de toate personalităţile de pe toate nivelele de existenţă unde există conştiinţă de sine şi este totodată în contact cu ele. Şi această conştiinţă de personalitatea întregii creaţii există independent de misiunea Ajustorilor Gândirii.

5:6.11 (71.6) Orice gravitaţie este pusă în circuit în Insula Paradisului, orice minte este încircuitată în Autorul Comun, iar orice spirit, în Fiul Etern; tot astfel, orice personalitate este încircuitată în prezenţa personală a Tatălui Universal, iar acest circuit îi transmite infailibil Personalităţii Originare şi Eterne adorarea tuturor personalităţilor.

5:6.12 (71.7) Cât despre personalităţile care nu sunt locuite de un Ajustor, atributul libertăţii de alegere le este dăruit tot de Tatăl Universal, iar astfel de persoane sunt îmbrăţişate, la fel cu celelalte, în marele circuit al iubirii divine, circuitul personalităţii Tatălui Universal. Dumnezeu asigură suveranitatea de alegere a tuturor personalităţilor autentice. Nici o creatură personală nu poate fi constrânsă să se angajeze în aventura eternă. Poarta eternităţii nu se deschide decât ca răspuns la libera alegere a fiilor înzestraţi cu liber arbitru ai Dumnezeului liber în voinţa sa.

5:6.13 (72.1) Şi toate acestea reprezintă eforturile mele de a prezenta relaţia Dumnezeului viu cu copiii timpului. Şi acum, când totul e spus şi făcut, eu nu pot face altceva mai util decât să repet că Dumnezeu este Tatăl vostru în univers, iar voi sunteţi cu toţii copiii săi planetari.

5:6.14 (72.2) [Acest capitol este al cincilea şi ultimul din seria referitoare la Tatăl Universal prezentată de un Consilier Divin de pe Uversa.]

Foundation Info

Versiune pentru tipărire Versiune pentru tipărire

Urantia Foundation, 533 W. Diversey Parkway, Chicago, IL 60614, USA
Tel: +1-773-525-3319; Fax: +1-773-525-7739
© Urantia Foundation. Toate drepturile rezervate.