Cartea Urantia

Capitolul 68

Începutul civilizaţiei

68:0.1 (763.1) ACESTA este începutul povestirii îndelungatei lupte a speciei umane care mergea înainte, plecând de la un statut ceva mai bun decât o existenţă animală şi trecând prin epocile intermediare, pentru a ajunge la timpurile mai recente în care o civilizaţie reală, deşi imperfectă, s-a dezvoltat printre rasele superioare ale omenirii.

68:0.2 (763.2) Civilizaţia este o dobândire rasială; ea nu este inerentă biologicului; de aceea toţi copiii trebuie să fie crescuţi într-un mediu cultural, iar tineretul fiecărei generaţii succesive trebuie să îşi primească la rândul său educaţia. Calităţile superioare ale civilizaţiei - ştiinţifice, filozofice şi religioase - nu se transmit de la o generaţie la alta prin moştenire directă. Aceste realizări culturale nu sunt păstrate decât prin păstrarea chibzuită a patrimoniului social.

68:0.3 (763.3) Evoluţia socială de ordin cooperativ a fost inaugurată de instructorii Dalamatiei. Timp de trei sute de mii de ani, omenirea a fost educată în spiritul ideii că trebuie să acţioneze colectiv. Omul albastru a profitat mai mult decât toţi ceilalţi de aceste prime învăţăminte, omul roşu a profitat într-o anumită măsură, iar omul negru cel mai puţin dintre toţi. În epoci mai recente, rasa galbenă şi cea albă au prezentat dezvoltarea socială cea mai avansată a Urantiei.

1. Socializare protectoare

68:1.1 (763.4) Când oamenii sunt aduşi foarte aproape unii de alţii, ei învaţă adesea să se iubească reciproc, însă oamenii primitivi nu nutreau în mod natural sentimente fraterne, nici de dorinţa de contacte sociale cu semenii lor. Rasele primitive au învăţat mai degrabă prin prisma unor experienţe amare că „în unire stă forţa”; şi tocmai această lipsă de atracţie fraternă naturală este ceea ce împiedică actualmente o realizare imediată a înfrăţirii oamenilor de pe Urantia.

68:1.2 (763.5) Încă de timpuriu asocierea a devenit preţul supravieţuirii; omul izolat era neputincios dacă nu purta o marcă tribală, care să ateste apartenenţa sa la un grup, care s-ar fi răzbunat cu siguranţă în urma oricărui atac împotriva lui. Chiar şi în epoca lui Cain, era riscant să mergi de unul singur, fără a purta marca vreunui grup. Civilizaţia a devenit asigurarea omului contra unei morţi violente, iar primele sale sunt plătite prin supunerea la numeroasele exigenţe legale ale societăţii.

68:1.3 (763.6) Societatea primitivă a fost astfel fondată pe necesităţile reciproce şi pe creşterea securităţii datorate asociaţiilor. Sub presiunea fricii de izolare şi datorită unei cooperări oarecum forţate, societatea umană a evoluat vreme de cicluri milenare.

68:1.4 (763.7) Oamenii primitivi au învăţat de devreme că grupurile sunt mult mai mari şi mai puternice decât simpla sumă a indivizilor care le compun. O sută de oameni uniţi şi muncind la unison pot să mute un bloc mare de piatră; douăzeci de păzitori ai păcii, bine antrenaţi, pot să stăpânească o mulţime furioasă. Aşa s-a născut societatea, iar nu dintr-o simplă asociere numerică ci, mai degrabă, datorită organizării unor cooperatori inteligenţi. Însă cooperarea nu este o caracteristică naturală a omului; acesta învaţă să coopereze mai întâi datorită fricii, iar mai târziu datorită descoperirii că este ceva cât se poate de util în întâmpinarea dificultăţilor timpului prezent şi pentru a se proteja contra presupuselor pericole ale eternităţii.

68:1.5 (764.1) Popoarele care s-au organizat astfel de la început în societăţi primitive au obţinut cele mai bune rezultate atât în asalturile lor asupra naturii, cât şi în apărarea contra semenilor lor. Ele aveau cele mai mari posibilităţi de supravieţuire; civilizaţia a progresat deci constant pe Urantia, în ciuda numeroaselor sale regrese. Şi aceasta se datorează numai întăririi valorii supravieţuirii prin asociere, pe care nenumăratele mulţimi de oameni nu au reuşit până în prezent nici să o oprească, nici să o distrugă, civilizaţia umană.

68:1.6 (764.2) Societatea culturală contemporană este un fenomen mai degrabă recent. Acest lucru este bine demonstrat de supravieţuirea, la ora actuală, a unor astfel de condiţii sociale primitive, cum sunt de pildă acelea care îi caracterizează pe aborigenii australieni, pe boşimanii şi pe pigmeii din Africa. La aceste popoare înapoiate se mai poate încă observa ceva din ostilitatea tribală, din suspiciunea personală şi din alte trăsături foarte antisociale atât de caracteristice tuturor raselor primitive. Aceste jalnice rămăşiţe de popoare antisociale ale trecutului sunt o mărturie elocventă a faptului că tendinţa individualistă naturală a omului nu se poate măsura cu succes cu organizările şi cu asocierilor de avansare socială, mai eficiente şi mai puternice. Aceste rase antisociale înapoiate şi suspicioase, ale căror dialecte sunt altele la fiecare şaizeci sau optzeci de kilometri, arată în ce lume aţi fi riscat să trăiţi dacă nu ar fi existat învăţăturile statului major corporal al Prinţului Planetar şi aporturile ulterioare ale grupului adamic de elevatori rasiali.

68:1.7 (764.3) Expresia modernă „întoarcere la natură” este o iluzie a ignoranţei, o credinţă în realitatea unei străvechi „epoci de aur” imaginare. Legenda epocii de aur are drept singură bază faptul istoric al existenţei Dalamatiei şi al Edenului, însă aceste societăţi ameliorate erau departe de a realiza visele utopice.

2. Factorii de progres social

68:2.1 (764.4) Societatea civilizată rezultă din eforturile iniţiale ale oamenilor de a-şi depăşi aversiunea lor faţă de izolare, ceea ce nu implică în mod necesar o afecţiune reciprocă, iar prezenta stare turbulentă a anumitor grupuri primitive ilustrează bine dificultăţile care au fost traversate de primele triburi. Cu toate că membrii unei civilizaţii pot să se rănească şi să se bată şi, cu toate că civilizaţia însăşi poate să apară ca o serie incoerentă de încercări şi de lupte, ea nu demonstrează mai puţin un efort susţinut împotriva monotoniei muritoare a stagnării.

68:2.2 (764.5) Nivelul inteligenţei a contribuit mult la ritmul progresului cultural, însă societatea are drept scop esenţial diminuarea elementului risc în modul de viaţă individual. Ea a progresat exact în măsura în care a reuşit să diminueze suferinţa şi să sporească elementul plăcere în viaţă. Acesta este modul în care întreg corpul social avansează încet către ţelul destinului său - supravieţuirea sau dispariţia - în funcţie de scopul său, care poate fi autoconservarea sau autosatisfacerea. Autoconservarea face să se nască societatea, în timp ce excesul de autosatisfacere distruge civilizaţia.

68:2.3 (764.6) O societate se preocupă de autoperpetuare, de autoconservare şi de autosatisfacere, însă realizarea de sine umană este demnă de a deveni obiectivul imediat al multor grupuri culturale.

68:2.4 (765.1) Instinctul de turmă al omului natural nu prea este suficient pentru a explica dezvoltarea unor organizări sociale de felul celor care există în prezent pe Urantia. Cu toate că această tendinţă gregară înnăscută este la baza societăţii umane, o mare parte a sociabilităţii omului reprezintă ceva dobândit. Două mari influenţe care contribuie la asocierile primitive de fiinţe umane au fost foamea şi iubirea sexuală, nevoi instinctuale pe care oamenii le împărtăşesc cu lumea animală. Două alte sentimente care le-au apropiat pe fiinţele umane şi le-au ţinut laolaltă au fost vanitatea şi frica, în special frica de fantome.

68:2.5 (765.2) Istoria nu este decât documentarul luptei milenare a oamenilor pentru hrana lor. Omul primitiv nu gândea decât atunci când îi era foame; faptul de a economisi hrană a fost prima sa renunţare, primul său act de autodisciplină. Odată cu dezvoltarea societăţii, foamea a încetat să fie singurul motiv de asociere; numeroase alte feluri de foame, dorinţa de a îndeplini nevoi diverse, au condus toate omenirea la asocierea şi mai strânsă. Însă societatea de astăzi este dezechilibrată de pe urma creşterii excesive a presupuselor nevoi umane. Civilizaţia occidentală a secolului al douăzecilea geme de epuizare sub apăsarea enormei greutăţi a luxului şi înmulţirii dezordonate a dorinţelor şi a poftelor umane. Societatea modernă suportă încordarea uneia dintre fazele ei cele mai periculoase de interasociere la scară mare şi de interdependenţă de un grad înalt de complexitate.

68:2.6 (765.3) Presiunea socială a foamei, a vanităţii şi a fricii de fantome era continuă, însă cea a satisfacerii sexuale era temporară şi sporadică. Ea însăşi, dorinţa sexuală, nu constrângea pe bărbaţii şi pe femeile primitive să îşi asume sarcinile grele ale întreţinerii unui cămin. Căminul primitiv era fondat pe efervescenţa sexuală a masculului privat de satisfacţii frecvente, şi pe profunda dragoste maternă a femeii, iubirea pe care o împărtăşeşte într-o anumită măsură cu femelele tuturor animalelor superioare. Prezenţa unui copil lipsit de apărare a determinat prima diferenţiere între activităţile masculine şi feminine; femeia a trebuit să întreţină un domiciliu fix în care putea să cultive solul. Din timpurile cele mai îndepărtate locul în care se adăposteşte femeia a fost considerat întotdeauna ca fiind acasă.

68:2.7 (765.4) Femeia a devenit deci, încă de la început, indispensabilă evoluţiei planului social însă, mai puţin din cauza unei efemere pasiuni sexuale decât ca urmare a unei nevoi de hrană. Ea era o parteneră esenţială autoconservării; ea era un furnizor de hrană, un animal de povară şi o tovarăşă capabilă să îndure mari abuzuri fără a avea resentimente violente; în plus, toate aceste trăsături dezirabile reprezentau un mijloc mereu prezent de satisfacere sexuală.

68:2.8 (765.5) Aproape toate valorile durabile ale civilizaţiei îşi au rădăcinile în familie. Familia a fost primul grup paşnic încununat de succes, deoarece bărbatul şi femeia au învăţat să împace antagonismele lor, transmiţând în acelaşi timp ocupaţii paşnice copiilor lor.

68:2.9 (765.6) Funcţiunea căsătoriei în evoluţie este de a asigura supravieţuirea rasei şi nu numai realizarea unei fericiri personale. Adevăratele obiective ale căminului constau în a se întreţine şi a se înmulţi. Satisfacţia egoistă este subiacentă; ea nu este esenţială decât ca stimulent asigurând asocierea sexuală. Natura cere supravieţuirea, însă artele civilizaţiei nu au încetat să mărească plăcerile căsătoriei şi satisfacţiile vieţii de familie.

68:2.10 (765.7) Dacă am lărgi noţiunea de vanitate pentru a face să cuprindă orgoliul, ambiţia şi onoarea, am putea atunci să ne dăm seama nu numai de felul în care aceste tendinţe contribuie la formarea asocierilor umane, ci şi de modul în care ele îi menţin pe oamenii alături unii de alţii, deoarece aceste sentimente ar fi deşarte fără un public în faţa căruia să se afişeze. La vanitate s-au adăugat, în curând, alte sentimente şi alte impulsuri care au necesitat o arenă socială unde să se etaleze şi să se satisfacă. Acest grup de sentimente a dat naştere primelor manifestări ale tuturor artelor şi ceremoniilor, precum şi tuturor formelor de competiţii şi jocuri sportive.

68:2.11 (766.1) Vanitatea a contribuit puternic la naşterea societăţii, însă în momentul în care sunt făcute aceste revelaţii, strădaniile întortocheate ale unei generaţii vanitoase ameninţă să invadeze şi să subjuge întreaga structură complexă a unei civilizaţii înalt specializate. Nevoia de plăcere a depăşit de mult timp foamea; obiectivele sociale legitime de autoconservare se transformă rapid în forme grosiere şi ameninţătoare de autosatisfacere. Autoconservarea edifică societatea, dezlănţuirea autosatisfacerii distruge infailibil civilizaţia.

3. Influenţa socializantă a fricii de fantome

68:3.1 (766.2) Dorinţele primitive au produs societatea originară, însă teama de fantome a asigurat coeziunea sa şi a imprimat existenţei sale un aspect extrauman. Teama obişnuită avea o origine fiziologică: teama de durere fizică, foamea nepotolită, sau vreo calamitate terestră, în timp ce teama de fantome a fost un fel de teroare nouă şi formidabilă.

68:3.2 (766.3) Cel mai important factor individual din evoluţia societăţii umane a fost, probabil, faptul de a visa fantome. Cu toate că cea mai mare parte a viselor au tulburat profund mintea primitivă, fantomele apărute în vis i-au terorizat, literalmente, pe primii oameni, şi au determinat visătorii superstiţioşi să se arunce unii în braţele altora cu o voinţă sinceră de asociere pentru a se proteja reciproc contra pericolelor invizibile, vagi şi imaginare ale lumii spiritelor. Faptul de a visa fantome a fost una dintre diferenţele care au apărut cel mai devreme între mintea umană şi mintea animală. Animalele nu îşi imaginează supravieţuirea după moarte.

68:3.3 (766.4) Pe lângă factorul constituit de fantome, toată această societate a fost întemeiată pe instincte biologice şi pe nevoi fundamentale, însă teama de fantome a introdus în civilizaţie un factor nou, o teamă care se îndepărtează şi merge dincolo de nevoile elementare ale individului, şi se ridică chiar mult deasupra luptelor de supravieţuire a colectivităţilor. Groaza de spiritele plecate ale celor morţi pune în lumină o nouă şi o uimitoare formă de frică, o teroare apăsătoare şi puternică, care a dat o lovitură de bici structurilor sociale destrămate ale primelor epoci şi a provocat formarea grupurilor primitive mai serios disciplinate şi mai bine controlate ale timpurilor străvechi. Prin teama superstiţioasă de ireal şi supranatural, această superstiţie lipsită de sens care subzistă încă în parte, a pregătit mintea oamenilor pentru o descoperire ulterioară, aceea a „fricii de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii”. Fricile neîntemeiate ale evoluţiei sunt destinate să fie înlocuite de teama respectuoasă faţă de Deitate insuflată de revelaţie. Cultul primitiv al fricii de fantome a devenit o legătură socială puternică şi, din acele zile îndepărtate, omenirea s-a străduit mai mult sau mai puţin să atingă spiritualitatea.

68:3.4 (766.5) Foamea şi iubirea au apropiat oamenii. Vanitatea şi frica de fantome i-au ţinut laolaltă, însă aceste sentimente singure, fără influenţa revelaţiilor pacificatoare, nu au cum să îndure încordarea provocată de suspiciunile şi de iritările interasocierilor umane. Fără ajutorul surselor supraumane, coarda socială a ajuns să se ruptă atunci când a atins anumite limite. Iar aceste influenţe însăşi, ale mobilizării sociale - foame, iubire, vanitate şi frică - conspiră atunci la împingerea omenirii în război şi în vărsările de sânge.

68:3.5 (766.6) Tendinţa la pace a rasei umane nu este un dar natural; ea derivă din învăţăturile religiei revelate, din experienţa acumulată a raselor aflate în progres şi, în special, din învăţăturilor lui Isus, Prinţul Păcii.

4. Evoluţia obiceiurilor

68:4.1 (767.1) Toate instituţiile sociale moderne izvorăsc din evoluţia obiceiurilor primitive ale strămoşilor voştri sălbatici; convenţiile de astăzi sunt obiceiurile de ieri lărgite şi modificate. Ceea ce este obişnuinţa pentru individ, este obiceiul pentru grup, iar obiceiurile grupurilor se transformă în uzanţe populare sau în tradiţii tribale, în convenţii de masă. Toate instituţiile societăţii umane contemporane îşi au originea lor modestă în aceste prime începuturi.

68:4.2 (767.2) Trebuie să ne aducem aminte că obiceiurile s-au născut într-un efort de a adapta viaţa grupurilor la condiţiile de existenţă în masă. Obiceiurile au fost prima instituţie socială a omului. Toate aceste reacţii tribale au rezultat din eforul de a evita durerea şi umilirea, căutând în acelaşi timp să se bucure de plăceri şi de putere. Originea uzanţelor populare, ca şi aceea a limbilor este întotdeauna inconştientă şi neintenţională, şi de aceea întotdeauna învăluită în mister.

68:4.3 (767.3) Teama de fantome l-a determinat pe omul primitiv să ia în considerare supranaturalul; ea a stabilit, de asemenea, baze solide pentru puternicele influenţe sociale ale eticii şi ale religiei, care la rândul lor au păstrat intacte, din generaţie în generaţie, obiceiurile şi moravurile societăţii. Singurul lucru care a stabilit şi cristalizat de timpuriu moravurile a fost credinţa că cei morţi se ţineau cu invidie de felul în care trăiseră şi muriseră. Se credea, deci, că ei i-ar pedepsi implacabil pe cei vii care îndrăzneau să trateze cu neglijenţă lipsită de respect regulile de viaţă pe care ei le-au respectat în timp ce erau, ei înşişi, trăitori în trup. Această doctrină este perfect ilustrată prin respectul pe care rasa galbenă îl poartă actualmente faţă de strămoşii ei. Religiile primitive care au apărut mai târziu au întărit puternic acţiunea fricii de fantome, stabilizând obiceiurile, însă dezvoltarea civilizaţiei a eliberat progresiv omenirea de legăturile fricii şi de temerile superstiţiei.

68:4.4 (767.4) Înainte de eliberarea şi liberalizarea aduse de învăţătura maeştrilor din Dalamatia, omul era victima neputincioasă a ritualului moravurilor. Sălbaticul primitiv era prizonierul unui ceremonial fără sfârşit; tot ceea ce făcea, de dimineaţă, de la trezire, şi până în momentul în care se ducea la culcare seara în caverna sa, trebuia să fie îndeplinit cu minuţiozitate, într-un fel anume, conform uzanţelor populare ale tribului său. El era sclavul tiraniei obiceiurilor; viaţa sa nu comporta nimic liber, spontan sau original. Nici un progres natural nu îl ducea către o existenţă mentală, morală sau socială superioară.

68:4.5 (767.5) Omul primitiv era prizonierul unei stări de obişnuinţă; sălbaticul era un veritabil sclav al uzanţelor însă, din timp în timp, au apărut tipuri variante de personalităţi care au îndrăznit să inaugureze noi moduri de gândire şi metode de viaţă ameliorate. Cu toate acestea, inerţia omului primitiv constituie frâna securităţii biologice contra grabei de a se lansa prea brusc în ajustările defectuoase şi dezastruoase care însoţeau o civilizaţie care progresează prea repede.

68:4.6 (767.6) Cu toate acestea, aceste obiceiuri nu sunt un rău lipsit de contrapondere; evoluţia lor trebuia să continue. Este aproape fatal pentru menţinerea civilizaţiei să se dorească modificarea ei în mod global, printr-o revoluţie radicală. Obiceiul a reprezentat firul continuităţii civilizaţiei. Calea istoriei umane este jalonată de vestigii de obiceiuri abandonate şi de practici sociale perimate, însă nici o civilizaţie nu a supravieţuit abandonând obiceiurilor sale decât dacă a adoptat obiceiuri mai bune şi mai potrivite.

68:4.7 (767.7) Supravieţuirea unei societăţi depinde, în principal, de evoluţia progresivă a obiceiurilor sale. Procesul evoluţiei obiceiurilor este fondat pe dorinţa de a experimenta; idei noi sunt afirmate, începe concurenţa. O civilizaţie în progres îmbrăţişează ideile avansate şi durează; timpul şi circumstanţele au ales în cele din urmă grupul cel mai apt să supravieţuiască. Acest lucru nu înseamnă că fiecare schimbare distinctă şi izolată, în compoziţia societăţii umane, a reprezentat un câştig. Nu, cu siguranţă nu, însă au existat nenumărate regrese în lunga luptă a civilizaţiei Urantiei către progres.

5. Tehnicile pământului — meşteşugurile de întreţinere

68:5.1 (768.1) Pământul este teatrul societăţii; oamenii sunt actorii. Omul trebuie întotdeauna să îşi adapteze jocul pentru a se conforma situaţiei pământului. Evoluţia obiceiurilor depinde întotdeauna de raporturile oameni-sol. Acest lucru este adevărat, cu toate că e greu să se facă o distincţie. Tehnicile oamenilor de tratare a solului sau meşteşugurile gospodăreşti, plus standardele lor de viaţă formează totalul uzanţelor populare care constituiau obiceiurile, iar suma adaptărilor umane la exigenţele vieţii corespunde civilizaţiei lor culturale.

68:5.2 (768.2) Primele culturi ale omului au apărut de-a lungul fluviilor emisferei orientale; pe de altă parte, au existat alte patru mari etape în mersul înainte al civilizaţiei:

68:5.3 (768.3) 1. Stadiul culegerii. Constrângerea alimentară, foamea, a condus la prima formă de organizare industrială, lanţurile primitive de strângere a hranei. Traseul străbătut de marşul foamei pe terenul recoltei în căutarea hranei se întindea uneori până la cincisprezece kilometri. A fost stadiul primitiv al culturii nomade, şi acesta este modul de viaţă al boşimanilor din Africa de astăzi.

68:5.4 (768.4) 2. Stadiul vânătorii. Invenţia armelor-unelte a permis oamenilor să devină vânători şi să se elibereze astfel de o mare parte a sclaviei hranei. Un andonit mai isteţ care şi-a rănit grav pumnul într-o luptă violentă a descoperit ideea de a utiliza în locul mâinii un băţ lung la capătul căruia legase cu tendoane de animale o bucată de cremene dură care să ţină loc de pumn. Numeroase triburi au făcut, fiecare la rândul lor, descoperiri de acest gen, şi aceste diverse forme de ciocane reprezentau unul din cei mai mari paşi înainte ai civilizaţiei umane. Anumiţi indigeni australieni nu au depăşit deloc acest stadiu la ora actuală.

68:5.5 (768.5) Oamenii albaştri au devenit vânători şi experţi în punerea capcanelor; blocând râurile, ei prindeau mari cantităţi de peşte pe care le uscau pentru a le transforma în provizii de iarnă. Multe forme de laţuri şi de capcane ingenioase au fost folosite pentru a prinde animale, însă rasele cele mai primitive nu vânau animalele mari.

68:5.6 (768.6) 3. Stadiul pastoral. Această fază a civilizaţiei a fost făcută posibilă de domesticirea animalelor. Arabii şi băştinaşii din Africa au figurat printre popoarele pastorale cele mai recente.

68:5.7 (768.7) Viaţa pastorală a permis o atenuare suplimentară la sclavia alimentară. Omul a învăţat să trăiască din dobânda capitalului său, din creşterea turmei sale. El a avut astfel mai multă tihnă pentru a se cultiva şi a se perfecţiona.

68:5.8 (768.8) Societatea prepastorală fusese o societate de cooperare sexuală, însă extinderea creşterii a împins femeia în prăpastia a sclaviei sociale. În epocile primitive, bărbatul avea îndatorirea să asigure hrana animală, în timp ce femeia trebuia să furnizeze legumele comestibile. Demnitatea statutului feminin a scăzut deci considerabil imediat ce bărbatul a intrat în era pastorală a existenţei sale. Femeia a trebuit încă să lucreze pentru a produce alimentele vegetale necesare subzistenţei, în timp ce bărbatul nu a mai avut altceva de făcut decât să se bazeze pe turma sa pentru a asigura hrană animală din belşug. Bărbatul a devenit astfel relativ independent de femeie, iar statutul femeii a scăzut constant, pe toată durata epocii pastorale. Către sfârşitul acestei perioade, femeia nu era nimic mai mult decât un animal uman, constrânsă să muncească şi să poarte în pântecele ei vlăstarul bărbatului, la fel cum animalele turmelor de la care te aşteptai să muncească şi să se înmulţească. Bărbaţii epocii pastorale îşi iubeau mult vitele; este cu atât mai regretabil că nu au putut să dezvolte o afecţiune mai profundă pentru femeile lor.

68:5.9 (769.1) 4. Stadiul agricol. Această eră a fost determinată de cultivarea plantelor, care reprezintă tipul cel mai elevat al civilizaţiei materiale. Caligastia şi Adam s-au străduit, amândoi, să-i înveţe pe oameni horticultura şi agricultura. Adam şi Eva au fost grădinari şi nu păstori, deoarece în acea epocă grădinăritul era o formă avansată de cultură. Cultura plantelor exercită o influenţă înnobilatoare asupra tuturor raselor omenirii.

68:5.10 (769.2) Agricultura a făcut mai mult decât să împătrească raportul oameni-sol al lumii; ea se poate împleti cu ocupaţiile pastorale ale stadiului precedent. Când cele trei stadii se intersectează, bărbatul vânează, iar femeia cultivă solul.

68:5.11 (769.3) Au existat întotdeauna fricţiuni între păstori şi lucrătorii pământului. Vânătorul şi păstorul sunt militanţi şi rebeli; agricultorul este mai pacific. Asocierea cu animalele sugerează lupta şi forţa; asocierea cu plantele insuflă răbdare, linişte şi pace. Agricultura şi industria sunt activităţile păcii, însă punctul lor slab comun, ca activităţi sociale pe plan mondial, este monotonia lor şi lipsa lor de aventură.

68:5.12 (769.4) Societatea umană a evoluat plecând de la stadiul vânătorii şi a trecut prin acela al creşterii animalelor, pentru a atinge stadiul teritorial al agriculturii. Fiecare etapă a acestui progres al civilizaţiei a fost marcat de o diminuare constantă a nomadismului. Oamenii au început să trăiască din ce în ce mai mult în căminul lor.

68:5.13 (769.5) Acum industria se adaugă agriculturii, odată cu o creştere corespunzătoare a urbanizării şi o înmulţire a grupurilor neagricole printre clasele de cetăţeni, însă o civilizaţie industrială nu poate spera să supravieţuiască decât dacă conducătorii ei îşi dau seama că dezvoltările sociale, chiar şi cele mai elevate, trebuie întotdeauna să se sprijine pe o bază agricolă sănătoasă.

6. Evoluţia culturii

68:6.1 (769.6) Omul este o făptură a solului, un copil al naturii; oricare ar fi eforturile lui de a scăpa de pământ, până la urmă este sortit să eşueze. „Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” este literalmente adevărat pentru întreaga omenire. Lupta fundamentală a omului a fost şi va fi întotdeauna pentru pământ. Primele grupări de fiinţe umane primitive au avut drept obiectiv câştigarea acestor bătălii pentru pământ. Raportul oameni-sol este subiacent oricărei civilizaţii sociale.

68:6.2 (769.7) Inteligenţa omului, prin intermediul meşteşugurilor şi ştiinţelor, a mărit productivitatea pământului. În acelaşi timp, înmulţirea naturală a urmaşilor lui a fost pusă sub control, asigurându-se astfel mijloacele de trai şi timpul liber care să permită stabilirea unei civilizaţii culturale.

68:6.3 (769.8) Societatea umană este controlată de o lege decretând că populaţia trebuie să difere în proporţie directă cu îndeletnicirile pământului şi în proporţie inversă cu un nivel de viaţă dat. De-a lungul acestor epoci primitive, ba chiar mai mult decât în prezent, legea ofertei şi a cererii, referitoare la om şi pământ, a determinat valoarea estimativă a unuia şi a celuilalt. Pe parcursul perioadelor în care erau multe pământuri libere - teritorii neocupate - nevoia oamenilor era mare, iar valoarea vieţii umane era, aşadar, puternic ridicată; pierderile de vieţi erau atunci considerate ca fiind cele mai groaznice lucruri. Pe parcursul perioadelor de împuţinare a pământurilor libere şi de suprapopularea care vine odată cu faptul acesta, viaţa umană reprezenta, comparativ, o valoare mai mică, astfel încât războiul, foametea şi epidemiile erau atunci considerate cu mai puţină preocupare.

68:6.4 (770.1) Când productivitatea pământului scade, sau când populaţia creşte, inevitabila luptă este reluată, şi ies atunci la suprafaţă cele mai rele trăsături ale naturii umane. Creşterea randamentului pământului, răspândirea meşteşugurilor mecanice, precum şi reducerea populaţiei, tind toate să încurajeze cea mai bună parte a naturii umane.

68:6.5 (770.2) Societatea de pionieri a produs mâna de lucru necalificată; artele frumoase şi adevăratul progres ştiinţific, precum şi cultura spirituală, au prosperat întotdeauna mai bine în marile centre de viaţă întreţinute de o populaţie agricolă şi industrială la care raportul oameni-sol este uşor mai mic. Oraşele amplifică întotdeauna potenţialul locuitorilor lor, atât în bine cât şi în rău.

68:6.6 (770.3) Mărimea familiilor a fost mereu sub influenţa nivelului de trai; cu cât nivelul creşte cu atât numărul de copii descreşte, până în punctul în care familia se stabilizează sau se stinge treptat.

68:6.7 (770.4) De-a lungul epocilor, nivelele de trai au determinat calitatea unei populaţii supravieţuitoare, în contrast cu simpla cantitate. Nivele de viaţă ale unei clase locale dau naştere unor noi caste sociale, unor noi obiceiuri. Când nivelele de viaţă devin prea complicate sau comportă un lux excesiv, ele se îndreaptă rapid către sinucidere. Castele rezultă direct din puternica presiune socială a unei concurenţe acerbe cauzată de densitatea populaţiei.

68:6.8 (770.5) Rasele primitive au recurs adesea la practici menite să restrângă populaţia. Toate triburile primitive ucideau copiii cu malformaţii sau care erau bolnavi. Înaintea epocii în care soţiile erau cumpărate, fetiţele erau adesea ucise la naştere. Noii născuţi erau uneori strangulaţi, însă metoda cea mai răspândită era lăsarea în voia soartei. Un tată de gemeni insista, în general ca unul din doi să fie ucis, deoarece credea că naşterile multiple se datorau magiei sau infidelităţii. Cu toate acestea, gemenii de acelaşi sex erau, în general, cruţaţi. Cu toate că aceste tabuuri privitoare la gemeni fuseseră aproape universale, ele nu au făcut niciodată parte din obiceiurile andoniţilor. Aceste popoare considerau întotdeauna gemenii ca fiind prevestiri de noroc.

68:6.9 (770.6) Numeroase rase au învăţat tehnica avortului, şi această practică a devenit foarte curentă după stabilirea tabuului asupra copiilor celibatarilor. Tinerele fete au avut mult timp obiceiul de a-şi omorî copilul , însă în grupurile mai civilizate aceşti copii nelegitimi au devenit protejaţii bunicilor după mamă. Numeroase clanuri primitive au fost virtual exterminate atât prin practicarea avortului, cât şi prin aceea a infanticidului. Cu toate acestea, în ciuda tiraniei obiceiurilor, rareori vedeai ucişi copiii dacă apucau să ajungă la sân, căci iubirea maternă era prea puternică.

68:6.10 (770.7) În secolul al douăzecilea rămân încă reminiscenţe ale acestor practici primitive de control al naşterilor. Într-un trib din Australia, mamele refuză să crească mai mult de doi sau trei copii. Nu cu foarte mult timp în urmă, membrii unui grup canibal îl mâncau pe fiecare al cincilea copil născut. În Madagascar, există unele triburi care îşi mai omoară încă toţi copiii născuţi în anumite zile nefaste, şi această practică provoacă moartea a aproximativ douăzeci şi cinci la sută din noii născuţi.

68:6.11 (770.8) Din punct de vedere mondial, suprapopulaţia nu a provocat niciodată o problemă gravă în trecut însă, dacă războaiele se împuţinează şi ştiinţa reuşeşte să stăpânească treptat bolile umane, ea poate deveni o problemă serioasă într-un viitor apropiat. Într-un moment ca acesta se va prezenta marea probă a înţelepciunii în conducerea lumii. Vor avea ei oare, conducătorii Urantiei, clarviziunea şi curajul de a încuraja înmulţirea fiinţelor umane medii şi stabilizate sau o vor favoriza pe aceea a grupurilor extreme, de o parte aflându-se acelea care depăşesc normalul, şi de altă parte masa considerabil crescută de fiinţe inferioare normale? Omul normal ar trebui să fie încurajat, căci el este coloana vertebrală a civilizaţie şi sursa geniilor mutante ale rasei. Omul inferior normalului ar trebui să fie ţinut sub controlul societăţii. El nu ar trebui lăsat să se reproducă mai mult decât este necesar pentru munca de pe nivelele inferioare ale industriei, muncă care cere o inteligenţă ce depăşeşte nivelul animal, însă care impun activităţi de un nivel atât de scăzut, încât se dovedesc o adevărată sclavie şi o reală constrângere pentru tipurile superioare ale omenirii.

68:6.12 (771.1) [Prezentat de un melchizedek staţionat anterior pe Urantia.]