Cartea Urantia

Capitolul 80

Expansiunea Andită în Occident

80:0.1 (889.1) DEŞI oamenii europeni albaştri n-au înfăptuit de unii singuri o mare civilizaţie culturală, ei au furnizat o bază biologică conţinând filiaţii impregnate de sânge adamic. Când în cele din urmă s-au amestecat cu invadatorii andiţi de mai târziu, ei au produs una dintre cele mai puternice rase capabile să atingă civilizaţia dinamică care avea să apară vreodată pe Urantia de la epoca rasei violete şi de la cea a Andiţilor care au succedat-o.

80:0.2 (889.2) Popoarele albe moderne au încorporat liniile supravieţuitoare ale neamurilor adamice, care s-au amestecat cu rasele sangice ce includeau unele elemente roşii şi galbene, dar mai ales oameni albaştri. Toate rasele albe conţineau un procentaj considerabil de neamuri adonite originale, precum şi mai multe linii primitive nodite.

1. Adamiţii pătrund în Europa

80:1.1 (889.3) Înainte ca ultimii nodiţi să fi fost alungaţi din valea Eufratului, mulţi dintre fraţii lor pătrunseseră în Europa ca aventurieri, ca învăţători, ca negustori sau ca războinici. În cursul primelor vremuri ale rasei violet, bazinul Mediteranei era protejat de strâmtoarea Gibraltarului, precum şi de puntea terestră a Siciliei. Chiar la începuturile lui, o parte a comerţului maritim a fost stabilită pe aceste lacuri interioare, unde oamenii albaştri din nord şi saharienii din sud i-au întâlnit pe nodiţii şi pe adamiţii din est.

80:1.2 (889.4) În bazinul oriental al Mediteranei, nodiţii îşi instalaseră unul dintre centrele lor cele mai vaste de cultură şi, de acolo, ei pătrunseseră puţin şi în Europa meridională, dar mai ales în Africa de Nord. Sirienii nodiţi-adoniţi brahicefali au introdus foarte devreme olăritul şi agricultura în coloniile lor din delta Nilului, care se înălţa puţin câte puţin. De asemenea, ei au importat oi, capre, vite şi alte animale domestice, precum şi metode foarte mult îmbunătăţite pentru prelucrarea metalelor, căci Siria era pe atunci centrul acestei industrii.

80:1.3 (889.5) Timp de peste treizeci de mii de ani, Egiptul a primit un flux constant de mesopotamieni, care veneau cu arta şi cultura lor îmbogăţind-o pe aceea din valea Nilului. Dar intrarea unui mare număr de saharieni a deteriorat considerabil străvechea civilizaţie aşezată de-a lungul Nilului, astfel încât Egiptul atinsese cu vreo cincisprezece mii de ani în urmă cel mai scăzut nivel cultural al lui.

80:1.4 (889.6) Totuşi, în epocile primitive, migraţia adamiţilor spre vest nu prea a avut de întâmpinat obstacole. Sahara era o pajişte deschisă împânzită de crescători de animale şi de fermieri. Locuitorii ei nu s-au lansat niciodată în manufactură; şi nici constructori de oraşe nu au fost. Saharienii erau un grup indigo-negru, care comportau mari aporturi ale raselor verzi şi portocalii, pe atunci stinse. Ei au primit totuşi un volum foarte limitat de ereditate violetă înainte ca ridicarea scoarţei terestre şi schimbarea direcţiei vânturilor umede să risipească rămăşiţele acestei civilizaţii prospere şi paşnice.

80:1.5 (890.1) Sângele lui Adam a fost diluat în cea mai mare parte a raselor umane, dar unele au primit mai mult decât altele. Rasele amestecate ale Indiei şi popoarele mai închise la culoare ale Africii nu prezentau atracţie pentru adamiţi. Ei s-ar fi amestecat de bună voie cu oamenii roşii, dacă aceştia din urmă nu ar fi fost atât de îndepărtaţi în America, şi ei erau într-un mod amical înclinaţi către oamenii galbeni, aceştia fiind însă la fel de greu accesibili în îndepărtata lor Asie. De aceea, când adamiţii erau împinşi de aventură şi de altruism, sau alungaţi din valea Eufratului, ei alegeau cu totul natural uniunea cu rasele albastre ale Europei.

80:1.6 (890.2) Oamenii albaştri, pe atunci dominanţi în Europa, nu aveau practici religioase respingătoare pentru primii emigranţi adamiţi, şi exista o mare atracţie sexuală între rasa violetă şi rasa albastră. Cei mai buni dintre oamenii albaştri considerau ca fiind o mare onoare permisiunea de a se căsători cu adamiţii. Fiecare bărbat albastru nutrea ambiţia de a deveni destul de abil şi destul de înzestrat artistic pentru a câştiga afecţiunea unei femei adamite, iar cea mai înaltă aspiraţie a unei femei albastre superioare era aceea de a primi omagiile unui adamit.

80:1.7 (890.3) Lent, aceşti fii migratori ai Edenului se uneau cu tipurile superioare ale rasei albastre şi însufleţeau practicile lor culturale, în timp ce exterminau fără milă ce mai rămăsese din filiaţiile neamurilor Neanderthalului. Această tehnică de încrucişare a raselor, combinată cu eliminarea filiaţiilor inferioare, a produs cel puţin o duzină de grupuri viguroase şi progresiste de oameni albaştri superiori, iar voi aţi desemnat unul dintre ele cu numele de cro-magnon.

80:1.8 (890.4) Din aceste motive, şi din multe altele, dintre care cel mai mic nu erau traseele de migraţie mai favorabile, primele valuri de cultură mesopotamiană s-au îndreptat aproape exclusiv către Europa. Acestea sunt împrejurările care au determinat antecedentele civilizaţiei europene moderne.

2. Schimbările climatice şi geologice

80:2.1 (890.5) Expansiunea iniţială a rasei violete în Europa a fost întreruptă de anumite schimbări climatice şi geologice mai degrabă bruşte. Cu retragerea câmpurilor de gheaţă nordice, vânturile care aduceau ploile s-au întors de la vest la nord, şi au transformat treptat vastele regiuni de păşuni deschise din Sahara într-un deşert arid. Această secetă a dispersat locuitorii marelui platou saharian; aceştia erau de talie mică, bruneţi cu ochii negri, dar dolicocefali.

80:2.2 (890.6) Elementele mai pure indigo s-au dus spre sud, în pădurile Africii centrale, unde au şi rămas de atunci încoace. Grupurile cele mai amestecate s-au împrăştiat în trei direcţii; triburile superioare de la vest au emigrat în Spania, şi de acolo în părţile adiacente ale Europei; ele formau nucleul raselor mediteraneene ulterioare de bruneţi dolicocefali. Diviziunea cel mai puţin progresivă din estul platoului saharian a emigrat în Arabia şi, de acolo, prin Mesopotamia de nord şi prin India, până la îndepărtata insulă a Ceylonului. Grupul central s-a îndreptat spre nord şi spre est, până la valea Nilului, şi a pătruns în Palestina.

80:2.3 (890.7) Acest substrat sangic secundar este ceea ce a sugerat un anumit grad de înrudire cu popoarele moderne răspândite de la Decan, trecând prin Iran şi prin Mesopotamia, până de-a lungul celor două ţărmuri nord şi sud ale Mediteranei.

80:2.4 (890.8) Cam în epoca acestor schimbări de climat în Africa, Anglia s-a separat de continent, iar Danemarca s-a înălţat din mare, în timp ce strâmtoarea Gibraltarului, care proteja bazinul occidental al Mediteranei, s-a prăbuşit ca urmare a unui cutremur de pământ, ceea ce a înălţat rapid nivelul acestui lac intern până la acela al Oceanului Atlantic. Curând după aceea, puntea terestră sicilian[ s-a scufundat, ceea ce a făcut Mediterana o singură mare legată din nou de Oceanul Atlantic. Acest cataclism al naturii a înghiţit sute de colonii, şi a cauzat cea mai mare pierdere de vieţi omeneşti prin inundaţie pe care a cunoscut-o vreodată istoria lumii.

80:2.5 (891.1) Această surpare a bazinului mediteranean a restrâns imediat deplasările adamiţilor spre occident, în timp ce marea afluenţă a saharienilor i-a condus la căutarea, în nordul şi estul Edenului, de supape pentru suprapopulaţia lor. Pe măsură ce descendenţii lui Adam părăseau văile Tigrului şi ale Eufratului călătorind spre nord, ei întâlneau bariere muntoase şi Marea Caspică, care era pe atunci mai întinsă decât astăzi. Timp de multe generaţii, adamiţii s-au dăruit vânatului, creşterii de animale domestice şi culturii din jurul coloniilor lor răspândite pe tot cuprinsul Turkestanului. Acest popor magnific şi-a extins lent teritoriul în Europa, dar acum adamiţii pătrund în Europa prin est şi acolo găsesc cultura oamenilor albaştri în urmă cu mii de ani faţă de cea a Asiei, căci această regiune nu a avut aproape nici un contact cu Mesopotamia.

3. Omul albastru de Cro-Magnon

80:3.1 (891.2) Centrele antice ale culturii oamenilor albaştri erau situate de-a lungul tuturor fluviilor Europei, dar Somme este singurul care curge încă în albia pe care o urma în epoca preglaciară.

80:3.2 (891.3) Noi vorbim de oamenii albaştri ca ocupând continentul european, însă existau zeci de tipuri rasiale. Chiar şi acum treizeci şi cinci de mii de ani, rasele albastre din Europa erau deja un popor foarte amestecat, care conţinea eredităţi de sânge roşu şi galben, în timp ce, în regiunile de coastă ale Atlanticului şi în acelea ale Rusiei actuale, el absorbise o doză considerabilă de sânge andonit, şi, spre sud, el fusese în contact cu popoarele sahariene. Ar fi însă zadarnică încercarea de a se enumera numeroasele grupuri rasiale.

80:3.3 (891.4) Civilizaţia europeană a acestei prime perioade posterioare lui Adam a fost un amestec unic de vigoare şi de artă a oamenilor albaştri, cu imaginaţia creativă a adamiţilor. Oamenii albaştri formau o rasă foarte viguroasă, dar ei au degradat considerabil statutul cultural şi spiritual al adamiţilor. Le-a fost foarte greu acestora din urmă să îşi lase amprenta religiei lor asupra cro-magnoizilor, pentru că erau atât de mulţi aceia dintre ei care aveau tendinţa de a amăgi şi a ademeni pe tinerele fecioare. Timp de zece mii de ani, religia în Europa a rămas la un nivel foarte scăzut în comparaţie cu dezvoltările ei în India şi în Egipt.

80:3.4 (891.5) Oamenii albaştri erau perfect cinstiţi în toate afacerile lor, şi feriţi de viciile sexuale ale adamiţilor amestecaţi. Ei respectau fecioria, şi nu practicau poligamia decât dacă războiul pricinuia o criză de bărbaţi.

80:3.5 (891.6) Popoarele de Cro-Magnon erau o rasă curajoasă şi prevăzătoare. Ele menţineau, pentru copii, un sistem de educaţie eficient, la care participau ambii părinţi, iar serviciile copiilor mai vârstnici erau utilizate din plin. Fiecare copil era cu grijă instruit în întreţinerea cavernelor, să practice artele şi să cioplească silexul. Încă din anii tinereţii lor, femeile aveau o bună experienţă a muncilor gospodăreşti şi a unei agriculturi rudimentare, în timp ce bărbaţii erau vânători iscusiţi şi războinici curajoşi.

80:3.6 (891.7) Oamenii albaştri erau vânători, pescari, culegători de hrană şi pricepuţi constructori de bărci. Ei făceau topoare din piatră, tăiau arbori şi construiau colibe din bârne parţial îngropate în pământ, şi acoperite cu piei. Unele popoare construiesc încă colibe asemănătoare în Siberia. Popoarele de Cro-Magnon din sud au trăit în general în peşteri şi în grote.

80:3.7 (892.1) Pe durata rigorilor iernii, nu era ceva ieşit din comun ca santinelele lor să moară de frig pe când asigurau garda de noapte la intrările peşterilor. Ei erau curajoşi, dar, mai presus de toate, erau artişti; amestecul de sânge adamit a accelerat brusc imaginaţia lor creativă. Apogeul artei oamenilor albaştri a fost cu aproximativ cincisprezece mii de ani în urmă, înainte de epoca în care rasele cu epidermă mai întunecată la culoare au venit din Africa înspre nord, prin Spania.

80:3.8 (892.2) Cu circa cincisprezece mii de ani în urmă, pădurile alpine au năpădit puţin câte puţin întinderi considerabile. Vânătorii europeni erau împinşi spre văile fluviilor şi spre ţărmurile mărilor de aceleaşi constrângeri climatice care transformaseră fericitele terenuri de vânătoare ale lumii în deşerturi sterpe şi aride. În aceleaşi perioade în care vânturile de ploaie începeau să bată spre nord, vastele pajişti europene deschise s-au acoperit de păduri. Aceste ample şi relativ bruşte modificări de climat, au făcut rasele Europei, care practicau vânătoarea pe spaţii libere, să se transforme în crescători de animale şi, într-o oarecare măsură, în pescari şi lucrători ai pământului.

80:3.9 (892.3) Deşi din aceste schimbări rezultau unele progrese culturale, se produceau totuşi şi anumite regrese biologice. În timpul precedentei ere de vânătoare, membrii triburilor superioare se căsătoriseră cu prizonierii de război de tipul cel mai evoluat, şi îi distruseseră invariabil pe aceia pe care îi socoteau inferiori. Însă, când au început să instaleze coloniile şi să se lanseze în agricultură şi în comerţ, ei au căutat să-i cruţe pe cei mai mulţi dintre captivi mediocri pentru a-i păstra ca sclavi. Iar urmaşii acestor sclavi au fost aceia care, mai târziu, au degradat atât de mult întregul tip cro-magnon. Cultura a continuat să regreseze până în momentul în care a primit un nou impuls din Orient, când invazia finală şi masivă a mesopotamienilor a măturat Europa, absorbind rapid cultura şi tipul cro-magnon şi inaugurând civilizaţia raselor albe.

4. Invaziile Europei de către andiţi

80:4.1 (892.4) Un flux constant de andiţi s-a revărsat în Europa, însă au fost şapte invazii majore, ultimii invadatori venind călare în trei valuri mari. Unii au intrat în Europa prin insulele Mării Egee şi au urcat în sus pe lunca Dunării, dar majoritatea primelor filiaţii mai pure au emigrat în Europa nord-vestică pe ruta din nord, care traversa păşunile Volgăi şi ale Donului.

80:4.2 (892.5) Între a treia şi a patra invazie, o hoardă de andoniţi a pătruns în Europa prin nord, după ce a venit din Siberia pe fluviile ruse şi pe marea Baltică. Ea a fost imediat asimilată de triburile andite din nord.

80:4.3 (892.6) Expansiunile iniţiale ale rasei violete mai pure au fost mult mai pacifiste decât acelea ale descendenţilor ei andiţi ulteriori, care erau semi-militari şi adorau cuceririle. Adamiţii erau paşnici, iar nodiţii, belicoşi. Uniunea acestor neamuri, după cum s-au contopit mai târziu cu rasele sangice, a produs andiţii, popor capabil şi agresiv, care a făcut adevărate cuceriri militare.

80:4.4 (892.7) Cu toate acestea, calul a fost factorul evolutiv care a determinat dominaţia andiţilor în Occident. Calul a dat andiţilor care se răspândeau avantajul până atunci inexistent al mobilităţii, ceea ce a permis ultimelor grupuri de cavaleri andiţi să înainteze rapid de jur împrejurul Mării Caspice, pentru a invada întreaga Europă. Toate valurile anterioare ale andiţilor se deplasaseră atât de lent, încât avuseseră tendinţa să se spulbere de îndată ce se îndepărtau de Mesopotamia. Însă valurile ulterioare au avansat atât de rapid, încât au ajuns în Europa în grupuri coerente, care conservau într-o anumită măsură cultura lor superioară.

80:4.5 (893.1) De zece mii de ani, toată lumea locuită, în afară de China şi de regiunea Eufratului, nu făcuse decât progrese culturale foarte limitate, când neobosiţii cavaleri andiţi şi-au făcut apariţia în cel de-al şaptelea şi al şaselea mileniu de dinaintea lui Crist. În timp ce se deplasau spre vest prin câmpiile Rusiei, asimilând cele mai bune elemente ale oamenilor albaştri şi exterminându-le pe cele mai puţin bune, ei s-au amestecat formând un singur popor. Ei au fost strămoşii raselor aşa-zise nordice, neamurile populaţiilor scandinave, germanice şi anglo-saxone.

80:4.6 (893.2) Filiaţiile superioare albastre nu au întârziat să fie în cu totul asimilate de andiţi în toată Europa de nord. Numai în Laponia (şi într-o anumită măsură în Bretania) străvechii andoniţi au păstrat o asemănare de identitate rasială.

5. Cucerirea Europei de nord de către Andiţi

80:5.1 (893.3) Triburile din Europa de nord se simţeau continuu întărite de un curent regulat de mesopotamieni care emigrau prin Turkestan şi prin sudul Rusiei. Când ultimele valuri ale cavaleriei andite au trecut peste Europa, existau deja, în această regiune, mai mulţi oameni purtători de sânge andit decât în tot restul lumii.

80:5.2 (893.4) Timp de trei mii de ani, cartierul general militar al andiţilor din nord s-au aflat în Danemarca. Din acest punct central, au pornit valurile succesive de cucerire, ale cărui elemente şi-au pierdut treptat caracterul lor andit, şi au devenit din ce în ce mai albe de-a lungul secolelor, pe măsură ce s-a produs amestecul final al cuceritorilor mesopotamieni cu popoarele cucerite.

80:5.3 (893.5) În timp ce oamenii albaştri fuseseră asimilaţi în nord şi sfârşiseră prin a sucomba în faţa incursiunilor cavalerilor albi care pătrundeau prin sud, triburile invadatoare ale rasei albe amestecate au întâmpinat o rezistenţă dârză şi prelungită din partea oamenilor de Cro-Magnon; însă inteligenţa superioară a rasei albe, precum şi rezervele ei biologice în constantă creştere, i-au permis să nimicească complet rasa mai veche.

80:5.4 (893.6) Luptele decisive dintre oamenii albi şi oamenii albaştri s-au desfăşurat în valea Sommei. Acolo, floarea rasei albastre s-a opus cu îndârjire andiţilor care înaintau spre sud. Timp de peste cinci sute de ani, oamenii de cro-magnon şi-au apărat teritoriile cu succes, înainte de a ceda în faţa strategiei militare superioare a invadatorilor albi. Thor, comandantul victorios al armatelor din nord în bătălia finală de la Somme, a devenit eroul triburilor nordice albe, şi a fost mai târziu respectat ca un zeu de unele dintre ele.

80:5.5 (893.7) Fortăreţele oamenilor albaştri care au rezistat cel mai mult timp se găseau în sudul Franţei, dar ultima mare rezistenţă militară a fost biruită de-a lungul Sommei. Cucerirea ulterioară a avansat prin pătrunderea comercială, prin împingerea populaţiei în lungul fluviilor şi printr-o succesiune continuă de căsătorii cu elementele albastre superioare, însoţită de o exterminare nemiloasă a celor inferioare.

80:5.6 (893.8) Când consiliul tribal andit al bătrânilor andiţi hotăra prin judecată că un captiv inferior era inapt, el era predat preoţilor şamani în urma unei ceremonii complicate, iar aceştia îl însoţeau la fluviu unde îi dădeau, conform riturilor, iniţierea către 'fericitele teritorii de vânătoare' - înecul. Pe această cale, invadatorii albi din Europa au exterminat toate popoarele pe care le-au întâlnit şi care n-au fost rapid asimilate în propriile lor rânduri; astfel şi-au găsit sfârşitul oamenii albaştri - şi acest lucru s-a produs cu rapiditate.

80:5.7 (893.9) Oamenii albaştri cro-magnoizi au constituit fundamentul biologic al raselor europene moderne, dar ei n-au supravieţuit decât în măsura în care au fost absorbiţi de viguroşii cuceritori de mai târziu ai ţinuturilor lor natale. Filiaţiile albastre au adus multă robusteţe şi vigoare fizică raselor albe din Europa, dar umorul şi imaginaţia popoarelor europene contopite proveneau de la andiţi. Această uniune între andiţi şi oamenii albaştri, din care au provenit rasele albe nordice, a provocat o cădere imediată a civilizaţiei andite, o întârziere de natură tranzitorie. În cele din urmă, superioritatea latentă a acestor barbari nordici s-a manifestat şi a culminat în civilizaţia europeană de astăzi.

80:5.8 (894.1) Către anul 5.000 înaintea erei creştine, rasele albe în evoluţie dominau toată Europa nordică, inclusiv nordul Germaniei, nordul Franţei şi Insulele Britanice. Europa centrală a fost controlată pentru o vreme de oamenii albaştri şi de andoniţii cu cap rotund. Aceştia din urmă au locuit mai cu seamă în valea Dunării şi nu au fost niciodată în întregime mutaţi de către andiţi.

6. Andiţii aflaţi de-a lungul Nilului

80:6.1 (894.2) De la epoca migraţiilor andite finale, cultura a fost în declin în valea Eufratului, iar centrul imediat al civilizaţiei s-a mutat în valea Nilului. Egiptul venea imediat după Mesopotamia în calitate de cartier general al grupului cel mai evoluat de pe pământ.

80:6.2 (894.3) Valea Nilului a început să sufere de inundaţii cu puţin înaintea văilor Mesopotamiei, ducând-o însă mult mai bine. Acest contratimp iniţial al populaţiei a fost mai mult decât compensat de afluenţa constantă de emigranţi andiţi, astfel încât cultura Egiptului, cu toate că provenea în realitate din valea Eufratului, părea să-şi facă drum înainte. În anul 5.000 înaintea erei creştine, în timpul perioadei inundaţiilor din Mesopotamia, existau în Egipt şapte grupuri distincte de fiinţe umane, şi toate, în afară de unul, veneau din Mesopotamia.

80:6.3 (894.4) Când s-a produs ultimul exod din valea Eufratului, Egiptul a avut marele noroc îi să primească pe mulţi dintre artiştii şi artizanii cei mai iscusiţi. Aceşti artizani andiţi se simţeau în întregime totul acasă, în sensul că ei erau foarte obişnuiţi cu viaţa fluvială, cu inundaţiile, cu irigaţiile şi cu anotimpurile secetoase. Ei apreciau poziţia adăpostită din valea Nilului, unde erau mult mai puţin expuşi atacurilor şi incursiunilor ostile decât pe malurile Eufratului. Ei au contribuit foarte mult la tehnica egiptenilor de prelucrare a metalelor. Ei prelucrau aici minereurile de fier care proveneau din muntele Sinai, în loc de cele din regiunile Mării Negre.

80:6.4 (894.5) Egiptenii au reunit, de foarte devreme, divinităţile lor locale într-un elaborat sistem naţional de zei. Ei au dezvoltat o vastă teologie, şi aveau o preoţime numeroasă, dar greu de întreţinut. Mai mulţi şefi diferiţi au căutat să reînvie vestigiile primelor învăţături religioase setite, dar aceste eforturi au fost de scurtă durată. Andiţii au construit primele edificii de piatră din Egipt. Prima şi cea mai frumoasă dintre piramide a fost ridicată de Imhotep, un geniu andit al arhitecturii, pe vremea în care slujea ca prim ministru. Construcţiile anterioare fuseseră construite din cărămidă, şi deşi mai fuseseră construite edificii din piatră în diferite părţi ale lumii, acesta a fost primul în Egipt. Însă arta construirii a decăzut constant începând din epoca acestui mare arhitect.

80:6.5 (894.6) Această strălucită perioadă de cultură a fost brusc întreruptă de războaiele interne de-a lungul Nilului, şi ţara a fost curând invadată, aşa cum fusese şi Mesopotamia, de către triburile inferioare venite din Arabia neospitalieră şi de către negrii din sud. Acest fapt a produs un declin continuu al progresului social vreme de peste cinci sute de ani.

7. Andiţii insulele Mediteranei

80:7.1 (895.1) În cursul declinului culturii în Mesopotamia, o civilizaţie superioară a persistat, un timp, pe insulele Mediteranei orientale.

80:7.2 (895.2) Către anul 12.000 dinaintea erei creştine, un strălucit trib de andiţi a migrat în Creta. Aceasta a fost singura insulă colonizată atât de devreme de către un grup atât de superior, şi au trecut aproape două mii de ani înainte ca descendenţii acestor marinari să se răspândească prin insulele vecine. Acest grup era compus din andiţi, de statură mică şi cu cap îngust, care se căsătoriseră cu nodiţii nordici din ramura vanită. Ei măsurau mai puţin de un metru optzeci în înălţime, şi fuseseră literalmente izgoniţi de pe continent de către semenii lor mai mari, dar inferiori. Aceşti emigranţi în Creta erau extrem de iscusiţi în arta ţesutului, a prelucrării metalelor, a olăritului, a cositoritului şi a întrebuinţării pietrei ca material de construcţie. Ei au început să scrie şi au continuat ca crescători de animale şi ca agricultori.

80:7.3 (895.3) La aproape două mii de ani după colonizarea Cretei, un grup de descendenţi ai lui Adamson, de statură înaltă, au ajuns în Grecia prin insulele nordice venind aproape direct din căminul lor din ţinuturile înalte din nordul Mesopotamiei. Aceşti strămoşi ai grecilor au fost conduşi către occident de către Sato, un urmaş direct al lui Adamson şi al Ratei.

80:7.4 (895.4) Grupul care în cele din urmă s-a stabilit în Grecia se compunea din trei sute şaptezeci şi cinci de persoane alese şi superioare, care alcătuiau sfârşitul celei de-a doua civilizaţii a adamsoniţilor. Aceşti descendenţi îndepărtaţi ai lui Adamson cuprindeau filiaţiile cele mai valoroase ale raselor albe care îşi făceau apariţia pe atunci. Inteligenţa lor era de un ordin elevat şi, din punct de vedere fizic, ei erau cele mai frumoase exemplare de oameni din epoca primului Eden.

80:7.5 (895.5) Curând, Grecia şi insulele Mării Egee au urmat Mesopotamiei şi Egiptului ca centru occidental al comerţului, artei şi culturii. Dar, aşa cum a fost anterior în Egipt, toată arta şi toată ştiinţa lumii egeene proveneau din Mesopotamia, cu excepţia culturii adamsoniţilor precursori ai grecilor. Toată arta şi geniul acestor popoare ulterioare sunt o moştenire directă a posterităţii lui Adamson, primul fiu al lui Adam şi al Evei, şi al extraordinarei lui a doua soţii, Rata, o fiică descendentă în linie neîntreruptă a purului stat major nodit al prinţului Caligastia. Nu este deci deloc de mirare că grecii au avut tradiţii mitologice cum că ei se coborau direct din zei şi din fiinţe supraumane.

80:7.6 (895.6) Regiunea egeeană a trecut prin cinci stadii diferite de cultură, fiecare mai puţin spiritual decât cel precedent. Curând, ultima epocă a gloriei artistice s-a năruit sub greutatea mediocrilor descendenţi, rapid înmulţiţi, ai sclavilor dunăreni aduşi de generaţiile ulterioare ale grecilor.

80:7.7 (895.7) În Creta, pe parcursul acestei epoci, cultul mamei a atins, la descendenţii lui Cain, cea mai mare reputaţie a lui. Acest cult a glorificat-o pe Eva prin adorarea 'marii mame'. Peste tot putea fi văzute reprezentări ale Evei. Mii de sanctuare publice au fost ridicate pe tot cuprinsul Cretei şi Asiei Minore. Acest cult al mamei a persistat până în epoca lui Crist şi a fost, mai târziu, încorporat în religia creştină primitivă sub forma glorificării şi a venerării Mariei, mama pământeană a lui Isus.

80:7.8 (895.8) Către anul 6.500 înaintea erei creştine, se produsese un mare declin în moştenirea spirituală a andiţilor. Descendenţii lui Adam erau extrem de risipiţi, şi fuseseră virtual înghiţiţi de către rasele umane mai vechi şi mai numeroase. Această decadenţă a civilizaţiei andite, precum şi dispariţia criteriilor lor religioase, au lăsat rasele spiritual sărăcite ale pământului într-o stare deplorabilă.

80:7.9 (896.1) Către anul 5.000 înaintea erei creştine, cele trei filiaţii cele mai pure ale descendenţilor lui Adam se găseau în Sumeria, în Europa de Nord, şi în Grecia. Toată Mesopotamia s-a deteriorat lent prin curentul de rase amestecate şi mai întunecate care s-au infiltrat prin Arabia. Venirea acestor popoare inferioare a contribuit mai mult la împrăştierea în depărtare a rămăşiţelor biologice şi culturale ale andiţilor. Plecând din toate părţile semilunii fertile, populaţiile cele mai aventuroase au mers către vest şi au împânzit insulele. Aceşti emigranţi au cultivat cereale şi legume, şi au adus cu ei animale domestice.

80:7.10 (896.2) Către anul 5.000 înaintea erei creştine, o puternică armată de mesopotamieni progresişti au ieşit din valea Eufratului şi s-au instalat în insula Ciprului; această civilizaţie a fost măturată cu vreo două mii de ani mai târziu de hoardele barbare venite din nord.

80:7.11 (896.3) O altă mare colonie s-a instalat pe ţărmul Mediteranei lângă poziţia ulterioară a Cartaginei. Pornind din Africa de Nord, un mare număr de andiţi au intrat în Spania şi s-au contopit, mai târziu, în Elveţia, cu fraţii lor plecaţi anterior din Insulele Egeene pentru a locui în Italia.

80:7.12 (896.4) Când Egiptul a urmat Mesopotamia în declinul ei cultural, multe dintre familiile cele mai capabile şi cele mai evoluate, au fugit în Creta, ceea ce a ridicat treptat civilizaţia cretană, deja foarte avansată. Când sosirea grupurilor inferioare care veneau din Egipt a ameninţat ulterior civilizaţia Cretei, familiile cele mai cultivate s-au dus către vest, în Grecia.

80:7.13 (896.5) Grecii nu erau doar mari învăţători şi mari artişti, ci au fost şi cei mai mari comercianţi şi colonizatori ai lumii. Înainte de a sucomba sub valul de inferioritate care a sfârşit prin a înghiţi arta şi comerţul lor, ei au reuşit să implanteze, în Occident, atât de multe avanposturi de cultură, încât o mare parte a progreselor iniţiale ale civilizaţiei greceşti a persistat la popoarele ulterioare din Europa de sud, iar un mare număr de descendenţi amestecaţi ai acestor adamsoniţi au fost încorporaţi în triburile de pe pământurile continentale adiacente.

8. Andoniţii Dunăreni

80:8.1 (896.6) Andiţii din valea Eufratului au emigrat spre nord, în Europa, pentru a se contopi cu oamenii albaştri, şi spre vest, în regiunile mediteraneene, pentru a se amesteca cu rămăşiţele, ele înseşi mixte, ale saharienilor şi ale oamenilor albaştri din sud. Aceste două ramuri ale rasei albe au fost şi sunt încă separate de muntenii brahicefali supravieţuitori ai triburilor andonite, care locuiseră mult timp în aceste regiuni centrale.

80:8.2 (896.7) Aceşti descendenţi ai lui Andon erau dispersaţi în cea mai mare parte a regiunilor muntoase ale Europei centrale şi sud-estice. Ei au fost adesea întăriţi de către cei sosiţi din Asia Minoră, regiunea pe care ei o ocupau în număr considerabil. Hitiţii antici proveneau direct din neamul andonit; epiderma lor palidă şi capul lor mare erau tipice pentru această rasă. Această filiaţie s-a perpetuat la strămoşii lui Avraam, şi a contribuit mult la înfăţişarea caracteristică a acestor descendenţi ulteriori evrei; aceştia, deşi aveau o cultură şi o religie provenite de la andiţi, vorbeau o limbă foarte diferită. Limba lor era în mod distinct andonită.

80:8.3 (897.1) Triburile care locuiau în casele construite pe piloni de consolidare sau pe diguri de lemn pe lacurile Italiei, ale Elveţiei şi ale Europei meridionale erau avanposturile în expansiune ale migraţiilor africane, egeene şi mai ales dunărene.

80:8.4 (897.2) Dunărenii erau andoniţi, fermieri şi crescători de animale, intraţi în Europa prin Peninsula Balcanică, şi se deplasau lent către nord pe traseul văii Dunării. Ei practicau olăritul şi cultivau pământul, preferând să trăiască în văi. Colonia cea mai nordică a Dunărenilor era în Liege, în Belgia. Aceste triburi s-au degradat rapid pe măsură ce s-au îndepărtat de centrul şi de izvorul culturii lor. Cele mai frumoase vase de lut ale lor au fost fabricate de primele colonii.

80:8.5 (897.3) Dunărenii practicau cultul mamei ca urmare a influenţei misionarilor Cretei. Aceste triburi s-au contopit, mai târziu, cu grupul de marinari andoniţi care au venit pe vase de pe coasta Asiei Minore şi care erau, de asemenea, adoratori ai mamei. O mare parte a Europei centrale a fost astfel colonizată de timpuriu de către tipuri mixte de rase albe brahicefale, care practicau cultul mamei şi ritul religios al incinerării morţilor, căci adepţii cultului mamei aveau obiceiul să-şi ardă morţii în bordeie din piatră.

9. Cele trei rase albe

80:9.1 (897.4) Amestecurile rasiale, în Europa, către sfârşitul migraţiilor andite, au alcătuit gruparea următoare de trei rase albe:

80:9.2 (897.5) 1. Rasa albă din nord. Această rasă aşa-zisă nordică era în esenţă compusă din oameni albaştri, la care se adăugau andiţii, dar care conţinea şi o cantitate considerabilă de sânge andonit, cu cantităţi mai mici de sânge roşu şi galben sangic. Rasa albă de nord îngloba astfel cele patru neamuri umane cele mai dezirabile, dar ereditatea ei majoră venea de la oamenii albaştri. Nordicul primitiv tipic era dolihocefal, mare şi blond; dar, cu mult timp în urmă, această rasă s-a contopit în întregime cu toate ramurile oamenilor albi.

80:9.3 (897.6) Cultura primitivă a Europei găsită de invadatorii nordici era aceea a dunărenilor care regresau, contopiţi cu oamenii albaştri. Cultura nordic-daneză şi aceea a danubienilor andoniţi s-au întâlnit şi au fuzionat pe Rin, după cum atestă existenţa a două grupuri rasiale în Germania contemporană.

80:9.4 (897.7) Nordicii au continuat comerţul cu chilimbar de pe coasta baltică, stabilind un mare negoţ cu brahicefalii văii Dunării prin Pasul Brener. Contactul extins cu dunărenii i-a făcut pe aceşti oameni din nord să practice cultul mamei, şi, timp de milenii, incinerarea morţilor a fost aproape universală în Scandinavia. Aceasta explică de ce nu s-au putut găsi oseminte ale albilor din rasa primitivă, deşi fuseseră îngropaţi prin toată Europa - nu se găseşte decât cenuşa lor în urne de piatră sau de argilă. Aceşti oameni au construit, de asemenea, locuinţe; ei nu au locuit niciodată în grote. Aceasta explică totodată raritatea dovezilor culturii primitive a albilor, cu toate că tipul cro-magnon mai vechi s-a conservat mai bine acolo unde a fost zidit ermetic, în siguranţă, în peşteri şi în grote. Oricare ar fi situaţia, se găseşte în Europa, la un moment dat, o cultură primitivă a dunărenilor care degenerau şi a oamenilor albaştri, şi apoi, fără tranziţie, a apărut omul alb, mult superior.

80:9.5 (897.8) 2. Rasa albă centrală. Cu toate că grupul conţine filiaţii albastre, galbene şi andite, el este predominant andonit. Aceste popoare sunt brahicefale; oamenii au tenul închis, sunt scunzi şi îndesaţi. Ei se găsesc între rasele nordice şi mediteraneene ca o pană a cărei bază se afla în Asia şi vârful pătrundea în estul Franţei.

80:9.6 (898.1) Timp de aproape douăzeci de mii de ani, andoniţii fuseseră împinşi tot mai departe spre nordul Asiei centrale de către andiţi. Către anul 3.000 înaintea erei creştine, seceta în creştere i-a adus pe andoniţi înapoi în Turkestan. Această înaintare andonită spre sud a continuat timp de mai multe mii de ani, divizându-se în jurul Mării Caspice şi al Mării Negre, şi pătrunzând în Europa în acelaşi timp prin Balcani şi prin Ucraina. Această invazie includea grupurile rămase din descendenţii lui Adamson. În cursul ultimei jumătăţi a perioadei de invazie, ea a adus un număr considerabil de andiţi iranieni, precum şi numeroşi descendenţi ai preoţilor sethiţi.

80:9.7 (898.2) Către anul 2.500 înaintea erei creştine, înaintarea andoniţilor spre occident a atins Europa. Această invadare a întregii Mesopotamii, a Asiei Minore şi a bazinului Dunării de către barbarii dealurilor Turkestanului a constituit cel mai grav şi cel mai durabil regres al culturii care a fost înregistrat până atunci. Aceşti invadatori au 'andonizat' net caracterul raselor Europei centrale, care, de atunci, au rămas mereu caracteristic alpine.

80:9.8 (898.3) 3. Rasa albă de sud. Această rasă mediteraneană brună era formată dintr-un amestec de andiţi şi oameni albaştri, cu mai puţine filiaţii andonite decât în nord. Acest grup a absorbit de asemenea, prin saharieni, o cantitate considerabilă de sânge sangic. Mai recent, această ramură meridională a rasei albe a primit aportul puternicelor elemente andite care veneau de la Mediterană orientală.

80:9.9 (898.4) Regiunile de coastă ale Mediteranei nu au abandonat totuşi popoarele andiţilor înaintea epocii marilor invazii ale nomazilor, către anul 2.500 înaintea erei creştine. Transporturile şi comerţul pe calea uscatului au fost aproape întrerupte în timpul secolelor în care nomazii au invadat districtele Mării Mediterane orientale. Această interferenţă cu transporturile terestre a determinat marea expansiune a transporturilor şi a comerţului maritime. Negoţul mediteranean pe calea mării era în plină activitate cu circa patru mii cinci sute de ani în urmă. Această dezvoltare a traficului maritim a determinat expansiunea bruscă a descendenţilor andiţilor în toate teritoriile de coastă ale bazinului mediteranean.

80:9.10 (898.5) Aceste amestecuri rasiale au pus fundamentele rasei sud-europene, cea mai amestecată dintre toate. Din această epocă, rasa a suferit încă noi încorporări, îndeosebi prin popoarele albastre-galbene-andite din Arabia. De fapt, rasa albă mediteraneană este atât de contopită cu popoarele din vecinătate, încât este practic de nedistins ca tip separat, însă, în general, membrii ei sunt mici, dolicocefali şi bruni.

80:9.11 (898.6) În nord, andiţii i-au eliminat pe oamenii albaştri prin războaie şi prin căsătorii, dar aceştia au supravieţuit în mai mare număr în sud. Bascii şi berberii reprezentau supravieţuirea celor două ramuri ale acestei rase, dar chiar şi aceste popoare sunt cu totul amestecate cu saharienii.

80:9.12 (898.7) Acesta era tabloul amestecului de rase prezentat de Europa centrală cu circa 3.000 de ani înaintea erei creştine. În ciuda greşelii adamice parţiale, încrucişările avuseseră totuşi loc între tipurile de oameni superiori.

80:9.13 (898.8) Urma Epoca Bronzului, după aceea a Pietrei Cioplite. În Scandinavia, era deja Epoca Bronzului asociată cu cultul mamei. În Franţa meridională şi în Spania, era Epoca Pietrei Cioplite, asociată cu cultul Soarelui. Aceasta a fost epoca în care s-au construit templele soarelui circulare şi fără acoperiş. Rasele albe europene erau constructori energici, cărora le făcea plăcere să ridice mari pietre care serveau drept memoriale soarelui, aşa cum au făcut mai târziu descendenţii lor în Stonehenge. Obiceiul cultului soarelui marchează această epocă ca pe o mare perioadă a agriculturii în Europa meridională.

80:9.14 (899.1) Superstiţiile acestei ere relativ recente ale adorării soarelui persistă încă şi astăzi în obiceiurile populare ale Bretaniei. Deşi sunt creştinaţi de peste 1.300 de ani, bretonii păstrează încă amulete ale Epocii Pietrei Cioplite pentru a îndepărta ochiul rău. Ei ţin încă 'pietre de trăsnet' în coşurile caselor lor pentru a se proteja de fulger. Bretonii nu s-au contopit niciodată cu nodiţii scandinavi. Ei sunt supravieţuitorii locuitorilor originali andoniţi ai Europei occidentale, contopiţi cu neamurile mediteraneene.

80:9.15 (899.2) Este greşit să se încerce clasificarea popoarele albe în nordice, alpine şi mediteraneene. Au existat, în ansamblu, prea multe amestecuri pentru a permite asemenea grupări. La un moment dat, rasa albă s-a divizat destul de net în clase ale acestui ordin, dar amestecurile foarte extinse s-au produs de atunci, şi nu a mai fost posibil să se identifice clar demarcaţiile. Nici chiar în anul 3.000 înaintea erei creştine, grupurile sociale antice nu formau mai mult o rasă unică decât locuitorii actuali ai Americii de Nord.

80:9.16 (899.3) Culturile europene au continuat, timp de 5.000 de ani, să crească precum şi, într-o anumită măsură, să se amestece, dar bariera limbajelor a împiedicat deplina reciprocitate a schimburilor dintre diversele naţiuni occidentale. În cursul secolului trecut, aceste culturi au avut cea mai bună ocazie de a se contopi în populaţia cosmopolită a Americii de Nord. Viitorul acestui continent va fi determinat de calitatea factorilor rasiali pe care evoluţia îi va lăsa introduşi în aceste populaţii prezente şi viitoare, şi de nivelul culturii sociale care se va menţine.

80:9.17 (899.4) [Prezentat de un Arhanghel din Nebadon.]